Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Versul se întinde, mânat de un tainic avânt, se face verset-laudă şi
persuasiune - pentru a se restrânge, iar, la două, trei cuvinte - şi pentru a
se extinde, iarăşi, nesăţios, narativ, purtându-ne prin luminate, inefabile cotloane
ale labirintului care este orice poveste de dragoste: „Glasul ei deveni
tremurător, încurcat, melodios şi grav/ de parcă i se tăia respiraţia; vorbea,
uşor melancolic, despre alte femei.../ Glasul ei deveni deodată melodios, cu
inflexiuni tainice...// Din întâmplare/ îi atinsei braţul/ şi, fără să-şi dea seama,/
îşi mângâie cu cealaltă mână/ acel loc; cu ochii tulburi,/ cu infinită precauţie/
părea să mă îndemne,/ dar era gata să mă oprească în orice clipită,/ era
mereu concentrată, în aşteptare,/ ca la un joc de şah, încordată,/ încercând
să ghicească următoarea mutare” (Stea târzie).
Istoria unui sentiment, complexă şi mereu imprevizibilă (ca orice trecut!)
e alcătuită din evenimente a căror semnificaţie scapă de obicei, celor care le
trăiesc. Tăcerile, anxietăţile, atingerile, privirile, încruntările ori surâsurile au,
pentru existenţa unui individ, aceeaşi importanţă pe care o au războaiele ori
molimele pentru existenţa speciei.
Contabilizându-şi, retrospectiv, trăirile, poetul e scribul istoriei proprii, luminate,
fie şi numai pentru o clipă, de magica prezenţă a fericirii: „Şi din nou
simţeam că mă sfârşesc.../ Eram, pesemne, vrăjit/ de ireala floare de mătrăgună,/
culeasă de ea, despuiată, în noaptea de sânziene,/ purtată de ea la o
cusătură ascunsă a rochiei.../ altfel nu se putea explica.../ pentru că eram cu
desăvârşire rătăcit, fermecat parcă de rusalce, înnebunit de iele...” (Ibid).
În chip de monument funerar (înălţat cu nădejdea că va dura mai mult
decât bronzul) se înlănţuie „fragmentele” din Scrisori, intens tensionate ba
epic, ba liric, transgresând hotarele dintre genuri.
Scrise în memoria băieţelului Cristian, înecat, fragmentele acestea încearcă
să reconstituie, cu dezarmantă simplitate, o dramă petrecută în urmă
cu mai bine de două decenii.
Anumite secvenţe sunt halucinante, absurde parcă - şi totuşi fireşti în
lumea de dincolo de lume a lui Paul Sârbu: „Iarnă. În mijlocul Deltei/ nu era
nici un medic să poată elibera certificatul./ Până în orăşelul învecinat/ nu erau
decât drumuri de ape, canale blocate de gheţuri!... (...)/ Abia a şasea zi/ o
aprobare prin telefon/ din oraşul vecin!/ A trebuit să le mulţumim cu respect,/
bucurându-ne!.../ că ne-au dat voie/ să-l îngropăm creştineşte...”.
Altele reverberează prelung, lăsând în suflet gustul amar al singurătăţii şi
deznădejdei, şi ghimpe în inimă: „Poate că-n ultimile clipe/ s-a gândit la tata,
la mama./ Dar nimeni nu era acolo/ să-l ajute...”, pentru ca totul să se încheie,
cum se întâmplă, cu un fel de vindecare a ceea ce este de nevindecat: „Iar
dacă data morţii lui/ n-ar fi fost înscrisă pe o cruce de lemn/ poate că am fi
uitat-o!.../ Dar liliacul răsădit atunci/ a crescut ca o amintire, şi înfloreşte frumos/
îl priveghează în fiecare primăvară/ sub lună, sub soare...”
Ex Ponto nr. 3, 2011
Revenit pe tărâmul Poeziei, Paul Sârbu îşi dovedeşte încă o dată, remarcabila
vocaţie lirică.
160