Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
Taximetrul, luat din aeroport, ne-a lăsat în faţă la Motel „One”, un hotel în
centrul oraşului unde rezervarea fusese făcută din vreme. Era 9 iulie, vară,
cald, perioada Campionatului Mondial de Fotbal urmărit la televiziune de o
lume întreagă şi mai ales de berlinezi, ce sperau în marea victorie pentru
care se pregăteau vizibil. Camera de hotel suficientă, nici mică, nici mare,
cu două paturi, era dotată cu un televizor la care ne puteam uita culcaţi, rezemaţi
de spătarul patului, căci era singura poziţie convenabilă, fără telefon,
fără frigider, fără ceas şi fără săpun, în afara gelului de duş, în flacoane mici
ce erau înlocuite când se isprăveau. Fără dulap, hainele ţi le atârnai într-un
cuier, în faţa uşii de la baie.
Nu vreau să spun că eram noi excesiv de pretenţioşi, căci scopul nostru
nu era confortul hotelului de altfel de înaltă clasă, într-o clădire cu arhitectură
veche din Kant str., dar aveam termeni de comparaţie. Mă întorsesem de
curând din Ierusalim, dintr-o ţară fierbinte, care ne aştepta şi cu apă minerală
rece în camera de hotel.
Am ieşit să testăm împrejurimile şi mai ales berea berlineză, căci era exagerat
de cald şi nouă ne era mai mult sete decât foame. Căutarea noastră a fost
rodnică. Prin faţa hotelului, nu la mare distanţă, trecea metroul de suprafaţă,
care făcea o buclă, continuându-şi drumul. Zgomotul lui nu deranja, poate
pentru că era prea silenţios sau poate că armoniza cu rumoarea oraşului, un
furnicar viu la această oră a după-amiezii de sâmbătă. Am luat-o la stânga, pe
Kant str. până când am dat de Bundesallee, o stradă largă intersectându-se,
într-o ramificaţie cu alte străzi ale centrului oraşului, am trecut pe sub linia
aeriană de metrou şi am traversat în partea opusă pe la semafor. Eram puţin
dezorientaţi. Pe care dintre căile ce ni se deschideau să apucăm Căutam
un loc mai retras, o grădină, o masă, o umbrelă de soare unde să mâncăm
ceva şi să ne bem halba de bere. Nu ştiu de ce mi se părea bună berea, poate
pentru că aşa era şi mai ştiu că niciodată n-am băut atâta bere ca în acele
nouă zile cât am stat în Berlin. Dar nici Berlinul nu ştiu de câte ori a atins
38°-40° într-o lună de iulie. Dacă n-am nimerit chiar locul visat, am nimerit
bine totuşi. Terase amenajate pe trotuare, localuri elegante, berării obişnuite,
se ţineau lanţ, erau una lângă alta, pe toate străzile, în locuri vizibile dar şi
mai retrase şi, deşi asemănătoare, aveau personalitatea lor fiecare. Privirea
fura primele impresii despre oraş şi despre lume. Clădirile, multe refăcute
după război, însă păstrându-şi stilul, multe în arhitectură modernă, aveau o
eleganţă ce impunea respect în tonurile lor modeste de griuri, culorile vii fiind
asigurate de mărfurile scoase la vânzare în faţa magazinelor sau în piaţetele
dintre clădiri.
Lăsam acum înserarea să ne cuprindă sub imaginile estompate, ştiind
că, luând nişte puncte de reper, ne vom întoarce să ne formăm convingeri.
Aici, în centrul oraşului, Berlinul păstrează pentru aducere aminte, o rană vie
a războiului, protejată dar nerefăcută, vindecată atât cât să lase să se vadă
pe unde s-a scurs, sângerândă, durerea grea odată cu focul bombei plin de
venin şi ură, aruncat totuşi nu asupra răufăcătorilor, ci asupra biruinţei omului,
într-o operă înălţată spre cer cu dorinţa să fie cât mai aproape de perfecţiune,
cu speranţa că frumosul nu poate fi pedepsit. Sub cerul albastru, un strigăt
de revoltă se auzea încă; pe pământ, ridicată cândva cu trudă, Biserica
Comemorativă a Împăratului Wilhelm (1891-1895) îşi ocroteşte ruinele: s-a
acoperit turla cea mare prin care a pătruns bomba în interior, oprită poate de
forţă divină să nu distrugă tot, s-a pus capac şi deasupra unei turle mai mici,
afectată şi ea, retezată ca de sabie, şi-a deschis uşile de o parte şi de alta,
202