Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

mera... [care] nu are nici uşi, nici ferestre”; Kant prin „vasul ce conţine esenţa
eternă a lucrului în sine”; Marx prin „masa fără picioare bazată pe calcule şi
probabilităţi”; şi Darwin prin „oameni [care] coboară din maimuţă” (76). Analiza
continuă în acelaşi ritm alert al descoperirilor detectiviste a sensurilor posibile
cu scopul de a confirma stratificările interpretative care sunt miza discursului
lui Rotitroti. În mod paradoxal aceste straturi de sens nu întăresc capaciatea
de reprezentare a textului, ci îl transformă într-o scriitură abstractizată, pentru
care sensul contează atâta timp cât nu poate fi decisiv fixat. Dacă textul
lui Urmuz a fost clasificat ca suprarealist, absurd, sau chiar autoevaluat ca
„bizar”, critica lui Rotiroti îmbogăţeşte textul supralicitându-i suprarealismul,
absurdul şi bizareria. Este, am putea spune, o critică adecvată
textului analizat în care totul este permis atâta timp cât se justifică relaţionările,
analogiile şi comparaţiile, la fel de inedite ca ale textului.
Fuchsiada face obiectul ultimului capitol. Suprizele din text sunt dublate
de surprizele interpretării care aşază pe Urmuz în rând cu Platon, Catullo,
Botticelli, Poliziano şi Aby Warburg, etc. Iniţierea erotică a lui Fuchs stimulează
amintirea altor lecturi pe tema iubirii şi a reprezentărilor lor picturale,
reevaluarea lecturilor filosofice şi transformarea lor caricaturală. Încă o dată
numele şi cuvintele îşi pierd inocenţa denotativă pentru Rotiroti şi compun
armonii, polifonii şi contrapuncte muzicale susţinute de referinţa la Theodor
Fuchs, pianist contemporan cu Urmuz (Eliza Vorvoveanu), elementele autobiografice
(Geo Bogza) şi subtitlul „Poem eroico erotic şi muzical, în proză”
asupra căruia insistă Rotiroti. Formula în patru părţi, sonurile care mimează
textual muzicalitatea conduc la concluzia că textul urmuzian se comentează
pe sine, îşi păstrează deschisă sursa inepuizabilă de inspiraţie, textele predecesorilor
şi ale urmaşilor. Cu fiecare lectură, Urmuz reuşeşte să inspire
un alt sens pentru că noii cititori au fiecare alte lecturi. Intertextualitatea lui
Urmuz nu este retrospectivă, ci prospectivă, după cum o demonstrează unul
din lectorii lui, în cazul de faţă, Giovanni Rotiroti.
Lectorul, oricare ar fi el, se bucură de textul lui Urmuz şi datorită faptului
că are capacitatea de a trimite în permanenţă la opere universale raportându-se
la ele ca un metatext întârziat pe care fiecare din cititori îl poate reface
în funcţie de propriile lecturi, fără ca textul lui Urmuz să piardă ceva sau ca
plăcerea lecturii să oscileze proporţional cu numărul textelor reactivate. De
aceea Giovanni Rotiroti îl consideră un scriitor de tranzit, un pasaj de legătură
între scriitori, o urmă de neşters în piesele lui Ionescu şi poemele lui Celan.
Condiţia este de a-l menţine în lecturile noastre pentru că Urmuz nu este
numai contemporanul nostru, dar va rămâne contemporanul celor ce vor
veni după noi.
Ex Ponto nr. 3, 2011
128