Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
aceea s-ar fi legat, cu puţină imaginaţie ca imaginaţie, moartea Căprioarei şi
a copilului-fiului ei...
...Treburile nu mergeau nici mai bine, nici mai rău decât le împinsese El
să meargă.
Pentru El: era ascultat fără să Se rostească şi lâncezea în tihnă, având
doar puţine griji statornice şi mai ales o mândrie. Grija ca bucatele să-I fie
gustate, înainte de a le mânca, şi grijă să urce, din când în când, pe Colinaturn,
şi să stea, cu ochii în orizonturi (şi atunci chiar santinelele bine rostuite
îşi puteau părăsi postul de pe zid). Mândria: cea iscată ori de câte ori privea
zidul.
Zidul. O lucrare aproape semeaţă, pentru o aşezare care abia ajunsese
să numere trei case-colibe, ţarcurile (două) şi adăposturile pentru animalele
care îşi sporeau numărul, apoi cuptorul, pluta, bordeiul pentru vin (cel care
va să vină), adăpostul pentru de toate, celelalte...
Era şi o tihnă, în toate astea, o tihnă cum El nu mai apucase şi n-o ştia
nici măcar din vise. Şi acelei tihne Îi punea vină pentru faptul că, atunci când
născuse Pia, Lui Îi tremurase mâna pe mânerul cuţitoiului şi dăduse morţii,
pruncul-băiat (mare cât de mare e un lufar gras) mai mult pentru că femeile
bătrâne, Muta şi Roşcata-fără-ureche, aşteptau bălind momentul, astfel îndemnându-L...
În toamna aceea s-a pus la vânt şi la sărat mai multă carne şi mai mult
peşte ca de obicei, s-au strâns mai multe boabe-cereale, iar din rodul peste
firesc al viţei-de-vie a ajuns să fie vin mai mult decât era firesc.
O teamă şi o îngrijorare rămăseseră. Străinii de orice fel ar fi putut să
descopere locul Lui. Străinii de orice fel ar fi putut să-L calce...
O teamă şi o îngrijorare. Nimic mai mult. Numai minciuni!
Nimic mai mult, pentru că fuseseră nişte furtuni (e drept, nici una la fel de
puternică precum fusese furtuna distrugătoare de cândva), dar locul rezistase
şi numai acoperişurile şi pluta au fost de reparat, în urma lor…
Nimic mai mult, pentru că fusese şi o boală, dar nu şi molimă, şi a trecut şi
aceea, fără prea multe urme, la scurt timp după ce femeile întinseseră plase
vechi, pe pari (plase în care înfipseseră-prinseseră buruieni), ca un perete
păzitor, pe toată linia mlaştinilor, în partea neacoperită de zid.
Nimic mai mult, pentru că zidul pe care, cu toată repulsia, a lăsat să se
suie buruienile agăţătoare şi în vecinătatea căruia a lăsat să se înalţe tufişuri
şi pomişori, zidul ferea de lupi, deocamdată, locul Lui, şi nu era lucru puţin;
era suficient să baricadeze poarta şi să aprindă, noaptea, focuri, în râna
mlaştinilor şi a malului Înalt.
Din tihnă, începuse să vâneze, tot mai des şi tot mai departe, scotocind
stepa, cu tot cu pâlcurile (depărtate) de pădure şi cu tot cu râpile ei, şi avea
deseori spor. Mesele locului începuseră să aibă tot mai des carne de iepure,
de dropie, de oaie sălbatică, de căprior şi chiar de pui mistreţ.
Întâlnea şi oameni, în acele ieşiri ale Sale, oameni şi nu oameni-pribegi,
oameni în grupuri mai mari sau mai mici, şi nu le prea da atenţie; dacă se
întâmpla să-I vorbească, le răspundea scurt, cam de sus, şi Îşi vedea de
drumurile Lui.
Într-una dintre raidurile mai lungi, a dat de urma unui bour şi, plin de dorinţa
luptei, l-a urmărit o zi şi o noapte şi apoi încă o zi, l-a scăpat, spre seară, iar
noaptea Şi-a petrecut-o în apropierea unui sat nou sau necunoscut, nu prea
mare dar viu şi hotărât să devină prosper. Spionând, desigur că acolo a văzut
o fată care I-a plăcut şi Şi-a trezit cam acelaşi plan: să o ceară sau să o fure,
52