Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

la adresa lui Arghezi, Călinescu, Vianu, Eliade, mai târziu şi cele îndreptate
împotriva lui Cioran, Eugen Ionescu etc. m-au întărit în credinţa că noaptea
părerilor de rău va avea loc în România poate peste vreo cincizeci de ani. Şi
când am văzut că şi zănaticii cu har din generaţiile tinere – puţini, prea puţini
– în loc să se revolte împotriva ticăloşilor, se trag în lături sau trăiesc desfătări
închipuite mărunt, fluierând prin cârciumi ieftine, în speranţa că se vor întrupa
în flăcări de statura lui Esenin sau Nichita Stănescu, m-am aşezat temeinic în
ideea că gluma proastă durează mult la români. M-am retras, firesc, în banca
mea. „Un deştept la o masă de proşti pare cel mai prost”, repeta Păstorel o
zicere pe care taică-su, avocatul Osvald Teodoreanu, o auzise de la Mihai
Eminescu, la Bolta Rece din Iaşi.
― După ton înţeleg că sunteţi dezamăgit de multe şi mai ales de
opinia publică.
― Nu l-ai citit pe Pamfil Şeicaru. Marele gazetar spunea: „Prostia omenească
se exprimă prin opinia publică”.
― Atunci să ne întoarcem la dvs: credinţa în ceea ce faceţi a suferit
modificări în ultimii ani
― Nu, niciodată. Încep prin a vă spune că eu cred în bucuria cuvintelor,
în roadele împerecherii lor neaşteptate şi niciodată în forţa lor de convingere.
Rareori în viaţă, în afară de Dumnezeu, pe scriitor îl mai ajută altcineva. Am
iubit de când mă ştiu lectura, literatura de ficţiune, cuvintele. Ele, cuvintele,
scapără năucitor la fiecare nouă descoperire de sensuri. În această privinţă
limba română cunoaşte iluminări înfricoşător de frumoase. Uite colo, trandafirul
de sub fereastra odăii mele de lucru. Astă iarnă îmi umplea clipele cu înserări
de sugestie binzantină. Apoi s-a stins ca alcătuirile narative ale culorilor din
asfinţit. Acum arde din nou în nuanţe imperiale. E un destin şi o patimă. Pe
mine mă însufleţeşte necontenit patima pentru lecturi. Dar adevărul e că harul
de la Dumnezeu a făcut din mine scriitorul care sunt. O carte frumoasă mă
face mereu la fel de fericit ca pe vremuri o sticlă de vin bun. Bibliotecile şi
muzeele mi-au sporit necontenit puterea de a imagina deochiuri de legendă,
miresme vechi – parfumul ce-l simt iniţiaţii în vrăjile care au domnit într-o lume
ce şi-a elucidat pretenţiile şi închis sertarele.
― La ce lucraţi
Ex Ponto nr. 3, 2011
Sunt pe cale să isprăvesc volumul II al romanului Asfinţit de Europă,
Răsărit de Asie. Romanul ajuns acum a fi întregit definitiv va purta alt titlu:
Passa l’acqua (Trece apa). Se va chema aşa, împrumutând numele celui
mai ilustru cinematograf din oraşul Brăila, construit de un italian la începutul
secolului trecut şi demolat după teribilul cutremur din 1977. Passa l’acqua,
în sens de trecere eternă între malurile timpului, istorie românească încărcată
de aluviunile morţilor violente, mereu grea de viaţă, divergenţe, suspiciuni,
frumuseţi uluitoare. Dunărea – câteodată ca acqua semplice (apa simplă din
Marele Palat al Apelor Dulci), altădată acqua alta (apă înaltă) – tinzând spre
inima uraganului din tainele Europei şi mai ales ale Orientului. Curgere niciodată
pe partea uitării, aventură, mister. Generaţia mea, şi mă refer aici numai
la prozatorii ei, continuatoarea pe aceleaşi creste de sacrificii şi vis a generaţiei
8