Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
În a doua noapte, la marginea satului Pârjoaia, lupii au dat năvală în
purcei. Milian şi Costea, doar ce aţipiseră, scufundaţi în fânul moale, mirosind
ameţitor, al unei mici clăi. Flăcăiandri hoinăreau în vis, încântaţi, prin
crânguri însorite, cu mierle şi privighetori, pe dealuri şi prin văi cu livezi de
pomi înfloriţi, unde curgeau izvoare limpezi şi reci, care le ostoiau setea, când
s-au trezit cu sălbăticiunile, sărind întărâtate peste ei şi târând de ceafă, de
grumaz sau de picior purceii, ce guiţau ca înjunghiaţi. Buimaci, neînţelegând,
din prima clipă, ce se petrecea şi ce fel de tâlhari erau cei care-i izbiseră atât
de fioros, au tras o sperietură soră cu moartea. Până să se dezmeticească,
să sară în picioare, să apuce ciomegele şi să-şi scoată cuţitele din tecile de
la cingătoare, jivinele s-au risipit cu prăzile în râpele şi păduriştea din Valea
lui Voicu, din apropiere. Peste noapte, după aceea, n-au mai închis un ochi.
Au stat ghemuiţi în adăpost, ţinându-şi răsuflarea, cu urechile ciulite, ca nu
cumva haiticul să se întoarcă şi să-i atace şi pe ei...
Cu toată înfiorarea pe care le-o vârâseră până în măduva oaselor, lupii
aceia de cu seară le aduseseră noroc. Obligaţi să părăsească locul înainte
de ivirea zorilor, pentru a nu se întâlni cu sătenii şi să nu iasă cine ştie ce
dandana, Milian şi Costea l-au surprins, când se crăpa de ziuă, în valea
pustie de la Gura Canliei, pe un turc singur, tocmai ascunzând ceva într-o
groapă săpată la rădăcina unui mal. După ce şi-a încheiat treaba şi a netezit
şi bătătorit pământul de deasupra acesteea, cu lopata şi tălpile, încredinţat
că nu l-a văzut nimeni, musulmanul s-a suit în căruţă, a dat bice calului şi a
dispărut înspre satul de peste deal.
Arzând de curiozitatea de a afla ce dosise turcul, ei au ieşit din porumbiştea
unde se furişaseră şi au alergat sub mal. În genunchi, au scurmat cu mâinile
goale lutul îngheţat, până au găsit ce-i interesa. Iar când au dezvelit pe de-antregul
ce erau acolo – patru căldări pântecoase de aramă, pline cu galbeni
sclipitori şi zimţaţi – s-au înfricoşat şi s-au moleşit, fierbinţi şi uzi, ca doborâţi
de boală. „Doamne, Dumnezeule! Nu se poate!” – au strigat amândoi dintr-o
răsuflare. Şi se sforţau să se ridice, dar nici picioarele şi nici trupul nu-i mai
ascultau, doar degetele înfrigurate li se prefirau la buza căldărilor în neştire
peste monezile de aur curat, cât nişte solzi groşi, mari şi sunători.
Însă, neavând încotro, de voie, de nevoie, s-au sprijinit unul de celălalt şi,
ameţiţi, cu inimile duduind precum caldarinele vapoarelor cu zbaturi, au reuşit
să se salte de jos. Milian a rămas, dârdâind, de pază, iar Costea s-a repezit
abia atingând drumul, până la Canlia, unde cu o parte din banii de la francezi
a făcut rost de o pereche de cai şi de patru desagi de cânepă. Din gura celui
care-i vânduse cele necesare, a mai auzit că, în urmă cu câteva zile, trecând
prin sat cu turma de bivoli şi de vaci, un gelepgiu tânăr şi bogat din Carvăn îşi
cumpărase de nevastă fata nurlie a unui mahomedan de-al lor. Iar, ca să fie
sigur de izbândă, ambiţiosul negustor plătise tatălui ei, încurcând socotelile
celorlalţi peţitori, o grămadă de galbeni, mult mai mare decât se obişnuia.
Înfrânându-şi cu greu zbuciumul, Costea s-a lăsat să pară neimpresionat şi
nepreocupat de acea veste. A luat desagii, s-a aruncat în spinarea unuia dintre
bidivii şi, trăgându-l pe celălalt de căpăstru după el, s-a întors fără zăbovire
pe malul Dunării...
Băieţii au vărsat aurul în săcotei, au umplut căldările cu nisip şi le-au
îngropat înapoi, bătucind clisa peste ele aşa cum a fost. Apoi au încărcat desagii
pe cai, au încălecat şi, îmboldind animalele cu călcâiele şi cu vorba, s-au
depărtat cât mai repede de-acolo. Odată ajunşi la întorsătură la Dervent, au
apucat-o pe lângă braţul vechi al fluviului. Mai pe ascunselea, mai la vedere,
30