Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

altminteri, feudalismul încă mai dăinuie în România), dar am stimat mereu
boieria care a lustruit inteligenţele în salonul Capşa. Adică boierii spiritului.
„Să se inventeze un parfum de Capşa”, cerea odinioară Ion Vinea. Dar Timpul
n-a găsit nicicând de cuviinţă să-i asculte pe cei ce idealizează trecutul. Trăim
o situaţie ciudată. S-au adunat în cete indivizi însetaţi de putere – infatuaţii
fără operă, curviştinele regalist-fandosite, fătucile culturale şi amanţii cu
predispoziţii homo, tot atât de talentaţi ca piciorul scaunului ăstuia, dar infinit
mai inculţi, care urăsc România cu înverşunare, domesticiţi la limba română
de nişte vânători de şoareci care se cred intelectuali. Corifei de mâna a doua
şi a şaptea, cu părinţi ce s-au hrănit cu caimacul de pe kvasul servit la halbă
în hotelurile Kominternului şi cu kumâs mongolo-sovietic. Fiii kominterniştilor
sosiţi pe tancuri şi care azi ne găuresc cu insulte, ca şi cum noi, nu ei, am
fi pus căcat pe clanţă, îşi hrănesc emulii cu spuma de şampanie porno şi îi
îndoapă cu brânzita lor ranchiună. Toţi netalentaţii care se dau literaţi fără să
fi scris o carte notabilă dau buzna cu suliţa în mână împotriva celor care au
creat literatura română. Jaf cu mâna armată. Secerişul roşu continuă. Sarcina
lor intelectuală îţi dă fiori de gheaţă pe şira spinării. Mai cu seamă pentru că
sunt urmaţi de o cohortă de proşti şi inculţi.
― A fost influenţat destinul literaturii de criza pe care a traversat-o
societatea românească după 1990 Cum
― Sigur că da. Şi este încă influenţat. Marile răsturnări din lume (revoluţiile
din 1789 şi 1917) au zguduit temeliile omenirii. Revoluţia română din ’89,
păstrând proporţiile, a cutremurat conştiinţele, a sfărâmat tabuuri, a răsucit
destine. Încă n-avem decantarea ei deplină. Tineretul, mai ales, nu i-a înţeles
străfulgerările şi s-a repezit doar spre venele fosforescente ale belşugului ce
străluceşte în Occident. Gunoaiele au inundat fluviul. Teribila încremenire a
societăţii instaurate de comunism a explodat şi lava nemulţumirilor s-a schimbat
în ură. Până în 1989, uram o familie. Apoi am început să ne urâm grupat,
sfârşind prin a ne urî cu o putere ieşită din comun unul pe altul. Ne-am vândut
şi hainele de pe noi, cum spune un străin, pentru o mână de iluzii, ajungând,
citez din acelaşi autor, să nu mai ştim cine pe cine vânează, asemenea unei
insecte care, pătrunzând în floarea unei plante carnivore, în loc de nectar şi-a
descoperit acolo moartea.
― Ce relaţii mai aveţi astăzi cu Uniunea Scriitorilor
Ex Ponto nr. 3, 2011
― Nici una. Cu preşedintele Nicolae Manolescu mă întâlnesc, foarte rar,
la câte o şedinţă a Academiei Române. De altminteri, nici ceilalţi scriitori nu
cred că dau ochi cu domnia-sa, întrucât dl. Manolescu, numit ambasador al
României la UNESCO, locuieşte, şi trebuie să mărturisesc că pentru asta îl
invidiez, la Paris. Cu dl. vicepreşedinte Varujan Vosganian nu m-am văzut
niciodată în ultimii zece ani. Acum ştiu că e şi ministru al Economiei şi Finanţelor.
Felicitări! Dar nu văd cum domnia-sa poate dirija şi economia ţării, şi
organizaţia Uniunii Scriitorilor. Îmi pare rău, dar eu sunt ferm convins că nu se
va mai naşte în România niciodată un preşedinte de Uniune care să-i stimeze
şi să-i slujească pe scriitori aşa cum a făcut-o Zaharia Stancu. Scriitorii trebuie
să fie atenţi, când votează, pe cine votează. Dacă vor să mai existe ca breaslă.
Mi se pare însă că statul şi-i doreşte răspândiţi prin nimicnicia pustiului.
10