Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

mare concept liric. Atâta lipsă de interes pentru mituri în poezie poate da de
bănuit. Însă, poezia poate trăi şi în afara acestor sfere, într-o bufonerie fină.
Este ceea ce face Miron Radu Paraschivescu, care, râzând de miturile înalte,
creează propria mitologie lirică. Din ea va ieşi o întreagă şcoală poetică (de
la Geo Dumitrescu la Marin Sorescu)” 29 .
Mulţi au fost încredinţaţi că Miron Radu Paraschivescu a fost „mare şi
autentic” doar atunci când s-a exersat în marginea unor texte preexistente,
justificând, astfel, Cânticele ţigăneşti prin Romancero gitano lui Federico
Garcia Lorca. Fapt inexact: mahalaua lui are parfum bucureştean.
„De câte ori pe înserat
În târgul mic te-am aşteptat…”
Mahalaua lui are parfum bucureştean, de mahala pitorească. Este un
spaţiu bine delimitat cu căsuţele lui mici, „case albe, cu zorele”, ascunse în
spatele florilor simple şi violent colorate, luminate de „lampa cu flacără mică”-
„lampa vie, lampă-floare” care răzbate prin „perdeaua de mireasă”. Lampagiul
străbate acest spaţiu ca un lampadofor, luminând calea îndrăgostitului fără
speranţă: „…Iar lampagiu-n cap de uliţi/ Prindea o stea în vârf de suliţi// Şi se
pierdea cu pasul rar/ Prin pâcla serii, pe trotuar,/ Când eu pândeam ca şi-alte
dăţi/ Pe-acelaşi drum să te arăţi…” (Romanţă).
Caldarâmul „ştirb”, „şoseaua-ntinsă”, străzile pustii, „uluca fără porţi”,
„gardurile mute”, „pomii-nalţi, din altă lume”, liliacul, salcâmul înflorit „ca de
morţi” sunt elementele unui imaginar poetic prin care se delimitează târgul
mic cu ceva morbid, bacovian dacă dincolo de aspectul minor n-ar palpita
vreo „istorie şucară”. Este spaţiul marilor pasiuni, al gesturilor patetice, al
poveştilor simple şi al oamenilor aprinşi care trăiesc devastator pasiunea
din acest topos lipseşte biserica, personajele evoluând în plin profan fără
apetenţa sacrului, fără disponibilităţi metafizice, dar şi fără preocupări de
acest fel, prinsă în vălmăşagul pasiunilor care-i dictează traseul. Îndrăgostitul
trece lunatic, puţin morbid, prin „târgul mort”, pe „drumul pustiu” cu ceva
bacovian în răvăşirea lui, strigându-şi patetic nefericirea: „Doar prin noaptea
cea înaltă/ când mai trec, inima-mi saltă;/ inima-n care mai arde/ lampa mică,
de departe”.(Cântic de lampă).
Mahalaua este toposul unei geografii urbane în interiorul căreia sociologia
are profilul şi treptele ei. Permanenta opoziţie cu un centru spre care aspiră
traduce, în termeni de similaritate, opoziţia Orient – Occident, balcanismul
fiind varianta conservatoare a occidentalismului. Tendinţa de sincronizare, de
aliniere la un centru există, dar nota este dată de patetic. Sentimentalismul
este tonalitatea minoră a acestei lumi care o acompaniază mereu.
Străbătând acest spaţiu, personajele acestei lumi tind să se sincronizeze,
să se uniformizeze: femeile vor să devină „cucoane”, „ca fire de artistă”, bărbaţii,
„domni”, „cavaler cu şic”, „tată familist”, toţi cu vocaţia onorabilităţii ca-n
lumea lui I.L. Caragiale. Ieşirea din spaţiul lor nu este întotdeauna benefică.
Într-un cântic, Cântic de paj, variantă burlescă a Luceafărului eminescian, o
ţigancă de care se îndrăgosteşte un castelan, nu se acomodează în lumea
acestuia, la „centru”, şi revine în spaţiul care a consacrat-o. Mahalaua are
permanent aceste mişcări centrifugale şi centripetale.
Dacă pentru literatura balcanică, muntele era un spaţiu privilegiat, asociat
altor elemente precum apa, spaţiul carpatic protector şi securizant, codrul,
Miron Radu Paraschivescu mitizează, într-un mod propriu şi totuşi asemănă-
Ex Ponto nr. 3, 2011
117