Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
în faguri mierea). Forţa transformatoare a cuvântului e colosală, în ordine
cosmică şi neîncetat sporitoare de fiinţă poetică, trecând implicit în toate cele
patru elemente fundamentale: „Poetu-i suflet călător/ iar Îngerii-l îndeamnă/
să-şi lase trupul pieritor/ când i se face toamnă!...// Trecând aievea în cuvânt,/
să fie val de mare,/ ori foc înalt în Cerul Sfânt,/ ori vie lumânare!...// Să ardă-n
noapte luminând/ poemul de-nchinare,/ precum o rană sângerând/ pe frageda
ninsoare!...“ (Poetul). Viaţa însăşi nu pare a fi altceva, în viziunea poetei,
decât reflexul cuvântului în oglinda îngerului care numeşte, strigă, întocmeşte
cartea echivalentă cu firea şi cu lumina atâta timp cât cineva o ţine deschisă
şi o citeşte. A exista înseamnă a fi într-un şi printr-un nume spiritualizat, singularizator
şi unificator. Iar dacă lumea e visul îngerului, ea există în măsura
în care respectivul înger o visează: „Manuel, // Îţi scriu de departe - / lumea
e altfel, ziua s-a stins,/ ţărmul pierdut ne desparte,/ steaua de seară licăre-n
vis,/ Îngerul mai citeşte din Carte!...// Numai tu eşti acelaşi,/ pentru că stai în
adâncul inimii/ şi mă chemi!...// Spre zori,/ înfrigurate păsări te-ating,/ iar în
cântecul lor înfloresc sălcii,/ în timp ce tu îmi apropii de tâmple/ cochilia mării şi
ascultăm Îngerul!...// Viaţa e-o pasăre cântătoare/ pe care Domnul o-nalţă/ în
Grădinile inimii Sale!...“ (Pasăre cântătoare). Cuvântul dintâi e departe de a-şi
fi pierdut forţa zămislitoare revigoratoare. Credinţa în Dumnezeu estompează
sau şterge hotarul dintre cei plecaţi într-o lume poate mai bună şi cei rămaşi
să înfrunte o vreme vitregiile acestui tărâm efemer pentru fiecare şi să se
bucure de perpetuul miracol al firii. În poeme ca: Îngeri de viaţă, Nenumita,
Părinţii, Icoană, Tată plângându-şi fiul etc, se conturează un consistent
motiv al familiei pe care moartea nu reuşeşte s-o anihileze ca entitate spirituală.
Cartea se deschide, în acest sens, cu unul dintre cele mai frumoase şi
mai emoţionante poeme cu fior mioritic: „Primăvara/ ochii mamei sunt fluturi/
clipind peste lanul de trifoi înflorit!...// În rochie străvezie trece mama/ lunecând
peste aburul norilor/ şi chemându-mă/ să intrăm în Icoana copilăriei!...// Eu
încerc să-i răspund,/ însă Îngerul/ îmi pecetluieşte gura/ şi mă poartă departe,/
la margini de vis!...“ (Icoană). Mai mult decât atât, în acest spirit integrator şi
solidarizator, poeta îşi inventează un frate de elecţiune, Manuel, martirul din
faza creştinismului incipient pe care-l fixează intuitiv în propriul ei ciclu karmic.
Manuel e sfântul mucenic ce s-a săvârşit din viaţă prin sabie la aceeaşi
dată în care, peste veacuri, poeta a venit pe lume. Acest Manuel (poate o
replică la fratele Ieronim din poemele Ilenei Mălăncioiu) e înaintemergătorul
ei spiritual întru credinţă şi sacrificiu. Cei doi se vor întâlni cândva în cetatea
fără nume, copii ai gândului fără umbră. Vor depăşi iniţiatic frontierele convenţionale
dintre real şi vis, sau, mai bine zis, acesta din urmă va invada, ca
şi-n estetica oniricilor, teritoriul celui dintâi care n-a încetat, de altfel, nicicând
să-l asimileze: „A venit Îngerul// şi l-am zărit pe Manuel/ ascunzându-se/ şi
cu flori de cais troienind cărările/ să rămânem aievea în vis!...// Şi era seară
şi treceam/ împreună, încercând/ să ajungem în Raiul promis!...“ (Manuel cu
flori de cais). Fratele acesta din gândul tainic locuieşte într-un topos ataractic
şi puternic spiritualizat al purităţii şi al frumuseţii absolute, al echilibrului şi
al candorii pe care n-o poate conferi decât credinţa. Sora mai mică se lasă
ghidată de îngeri pe traseul iniţiatic ce-o duce către edenul făgăduit, către
Grădinile inimii Domnului, pe aburii norilor. Poemele, de o mare acurateţe,
emanând contaminant energii pozitive şi înseninări demne de marii mistici
ai omenirii, sunt tot atâtea ritualuri de trecere spre tărâmul unde dorurile şi
singurătăţile existenţiale se contopesc paroxistic în bucuria regăsirii celor pe
care altminteri nu i-am întâlnit decât în vis: „Manuel, / vara e-aproape - /
162