Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

lui Moreau şi un sens secret al transcendenţei prin violarea celor mai grave
interdicţii identificând sursa sublimului decadent, sinteză a romantismului cu
spiritul sadian trecută prin filtrul isteriilor şi nevrozelor moderne: „Mergând la
izvoarele etnografice, la originile mitologiilor, ale căror sângeroase enigme
le compara şi descifra, adunând laolaltă şi topind într-una singură legendele
provenite din Extremul Orient, metamorfozate de credinţele altor popoare, el
justifica astfel fuziunile sale arhitectonice, amalgamurile luxoase şi neaşteptate
de subiecte, hieraticele şi sinistrele alegorii stimulate de neliniştitoarele
clarităţi ale unei nevroze de-a dreptul moderne; şi rămânea, pentru totdeauna
îndurerat, obsedat de simbolurile perversităţilor şi iubirilor supraomeneşti, ale
destrăbălărilor consumate fără uitare de sine şi fără speranţe.” 7 Panegiricul
huysmansian relevă permanenta şi insuportabila tensiune a contrariilor care
împing experienţa umană către un climax devastator. În perspectiva lecturii
decadente a lui Huysmans, tematizarea violării interdicţiilor devine la Moreau
chiar sursa artei şi a cunoaşterii însoţită în mod obligatoriu de exacţiunile cele
mai cumplite. În mod programatic, frumuseţea decadentă se însoţeşte cu
oroarea. Pe de altă parte, acest lucru este menit să prelucreze mental întreg
ansamblu, operaţiune sugestiv calificată de autorul romanului decadent care
a făcut şcoală, drept „onanism spiritual”. Dincolo de expresia crudă, putem
descifra aici originea psihologică a compoziţiilor lui Gustave Moreau care nu
răspunde unei lecturi afective ca în pictura romantică care tinde să transmită
patosul care a generat-o, ci unei lecturi care face apel deopotrivă la raţiune
şi simţire. Pe baza unei observaţii a lui Des Esseintes, John Reed conchide
că trăsătura esenţială a picturii lui Moreau şi cea care-i configurează profilul
decadent este fragmentaritatea. „It is precisely this fragmentation that allies
Moreau’s work with other manifestation of Decadent art.” 8 Sau ceea ce Desiré
Nisard condamna la poeţii latini ai decadenţei, focalizarea excesivă a detaliului
în detrimentul întregului, devenită caracteristică fundamentală a criticii
decadenţei începând cu Paul Bourget. Şi Edward Lucie-Smith observă faptul
că „Le détail était véritablement un piège pour Moreau. La conception de ses
oeuvres ne lui posait pas de probleme, leur elaboration en revanche souvent.
C’etait un artiste authentiquement visionnaire dans le sens ou sa première idée
se presentait toujours à son esprit avec l’ensemble de ses lignes et contours
principaux”. 9 Cu alte cuvinte, în cazul lui Moreau avem o permanentă tensiune
între concepţia de ansamblu a operei şi realizarea ei, unde este sesizabil
efectul densităţii decorative prin acumularea detaliului care fie o atomizează,
fie o sufocă. Sau, în formularea lui Rapetti, „C’est dans cette tension entre le
flux de l’imaginaire, l’«épanchement de soi-même»; et la néccessité d’aboutir
à une formulation intelligible du sujet selon toutes ses implications morales
que naît la spécificité de son oeuvre.” 10 Există un defazaj între acest flux al
imaginarului şi transpunerea viziunii care are consecinţe asupra coeziunii
ansamblului, tensiune sesizată şi de John Reed.
M. Bengesco subliniază relaţia pe care pictura lui Moreau o întreţine cu
literatura, provenind din caracterul poetic al viziunii pictorului. Printr-o expresie
plastică, M. Bengesco evidenţiază încercarea pictorului de a sintetiza mitologiile,
religiile, istoria în ceea ce ar putea constitui o ficţiune reprezentativă
a unei idei într-un cadru imaginar. În mod evident, Moreau nu este interesat
de recuperarea unui cadru istoric real, elementele unor culturi diferite se pot
regăsi împeună într-un ecumenism estetic deplin fără ca acestea să distoneze.
Literaturitatea provine şi din această construcţie a cadrului, a decorurilor
somptuare, „la richesse necessaire”. „Le peintre avait sur l’humanité la vision
Ex Ponto nr. 3, 2011
185