Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

s-a ţinut de cuvânt) că va avea în vedere numai textul tipărit nu şi varianta
lui scenică. Privind subiectul în ansamblu, şi cu necesara detaşare dată de
timp, se cuvin trase câteva concluzii: drama istorică înseamnă un capitol bine
structurat în dramaturgia originală; ea reprezintă un clar răspuns la comanda
epocii, cantitatea fiind rezultatul aniversărilor şi comemorărilor ţinute lanţ între
1965-1990; montările scenice au avut adesea un statut festivist, iar asupra
textelor într-adevăr reuşite estetic s-a întins neîncrederea publicului obosit
de îndoctrinările naţionalist-ceauşiste.
S-a fost comis astfel o nedreptate dintre cele mai supărătoare, căci în
respectiva perioadă s-au elaborat texte capabile să reziste oricăror exigenţe,
iar unghiurile din care s-a abordat istoria sunt extrem de diverse şi originale.
Dramaturgii de primă mână au scris după cum le-a dictat conştiinţa, nu materialismul
istoric, nici indicaţiile geniului carpatin.
Lucrurile acestea sunt spuse destul de răspicat de-a lungul a încă două
sute de pagini de Aurel Ciulei, deşi, din delicateţe, fermitatea sa pare edulcorată.
Comentator generos, grăbit în a căuta merite şi nu defecte, autorul riscă
o nivelare inutilă a valorilor, în pofida spaţiului acordat fiecărei piese, atunci
când intră în discuţie. În plus, renunţarea la trecerea în revistă a câtorva opinii
critice, îl deserveşte, cu atât mai mult cu cât destule semnături rămân absolut
stimabile, iar verdictele lor au contat şi contează, cât de cât, la întâlnirea
textelor cu publicul şi cu regizorii, nu întotdeauna inspiraţi. Îl favorizează însă
pe Aurel Ciulei, neimplicarea în jocurile din culisele domeniului, inocenţa sa
cuceritoare (şi incredibilă) în stabilirea ierarhiilor stabilite neostentativ. Comentatorul
a susţinut repunerea în drepturi a unor autori excluşi din literatură
pe considerente de ordin politic şi ideologic (Ion Oncescu, Ilie Păunescu,
Iosif Petran şi chiar Şerban Codrin, refuzat sistematic în editare sau montare
scenică). Privit în ansamblu, numărul pieselor de inspiraţie istorică produse
în ultimii cincizeci de ani, depăşeşte „cifra tuturor dramelor istorice scrise de
la începutul dramaturgiei originale şi până la cel de al doilea război mondial”.
În mod sigur, Aurel Ciulei are dreptate, iar capitolele cărţii o demonstrează
din plin. Din raţiuni de sistematizare a materialelor, autorul stabileşte câteva
criterii de încadrare a textelor, mai ales în funcţie de perioada pe care ele o
abordează. Convins că „faptul istoric vine din trecut, este receptat de prezent
şi se proiectează în viitor”, Aurel Ciulei explică de ce un personaj istoric devine
contemporan cu noi şi de ce s-a născut nevoia demitizării eroului de drama
istorică. Aici lucrurile sunt discutabile, neomiţând influenţele literare apusene.
S-a vorbit, în aceeaşi ordine de idei despre dezeroizarea personalităţilor istorice
şi despre desacralizarea miturilor, atitudini vizibile la câţiva dramaturgi
contemporani, dar foarte discutabile din punct de vedere istoric şi chiar estetic.
O trăsătură calitativ superioară este însă preocuparea autorilor pentru
sondarea psihologiei eroilor, dezvăluindu-se complexitatea unor caractere, a
unor personaje cândva reale.
Secvenţele propuse de Aurel Ciulei se deschid cu „Antichitatea în dramaturgia
postbelică” unde, după rememorarea unor succese de altădată, se
face evaluarea contribuţiilor contemporanilor. Enumerarea mai multor titluri
despre care nu prea se mai ştie nimic, este încoronată de meritele creaţiilor
lui D.R.Popescu (Muntele – „o pledoarie pentru respect şi demnitate”) şi
Şerban Codrin (Întemeietorii – „o trilogie cu suflu epic şi liric, cu valori de
epopee naţională”).
„Evul mediu românesc în drama contemporană” readuce în actualitate
un text uitat (Ion Vodă cel Cumplit de Laurenţiu Fulga) unul care a beneficiat
Ex Ponto nr. 3, 2011
149