Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
de liceu, Lache sau Mache, poate Sache, care din vorbă-n vorbă îl invitase
la o partidă de pescuit, acceptase fără să se gândească, pe coclauri, departe
de mizeria oraşului, apă limpede şi vietăţi, iarbă reavănă şi amintiri din
copilărie, aşa ceva i-ar fi priit, i-ar fi mobilizat resursele umane, căci de la o
vreme numai alea bestiale îl mânau în luptă. Se lua la trântă cu lumea, noaptea
în vis şi dimineaţa pe răcoare, începuse chiar să confunde imaginarul cu
realul şi reveria cu izvoarele tămăduirii. Opri maşina la locul indicat, unde îl
aştepta însă un alt iubitor al naturii, înalt, ciolănos şi lăţos, mă scuzaţi, Lache
nu a putut să vină, dacă nu vă deranjează vin eu în locul lui, suntem tovarăşi
vechi de pescuială, mi-ar părea rău să ratez o ieşire. Şi uite aşa, cei doi pescari
porniră să cucerească balta, să sperie broaştele şi să îşi umple traista
goală. Drumul e lung, povara-i grea, nu ne ştie nimenea. În vreme ce el conducea
atent la gropile înşelătoare ale vieţii, noul tovarăş începu să sforăie
uşor, drămuindu-şi, ca un cunoscător ce era, forţele. Sforăitul, care îl acoperea
pe cel al motorului, îi zgândărea imaginaţia sărăcită şi dorul de contemplaţie.
Urcă, nu fără plăcere, cu gândul, dealul până la cârciuma lui Ali, nerăbdător
să zăbovească la o supă de linte şi un kebab cu orez şi iaurt, după
care, cu narghileaua în gură, se aşternu pe privit fanarul trecătorilor prin sticla
vitrinei, la adăpost de belele şi stăpân peste doi metri pătraţi de împărăţie.
Avea gusturi bizare uneori, fusese văzut cumpărând ţigări de contrabandă de
la feciorii Vrâncioaiei, în cartierul cel mai afumat al oraşului, prizând tabac în
faţa Muzeului Omului, ţinându-se după fufe imaginare pe bulevardul cochet
care ducea la Primărie, oferind flori care miroseau a mort unei tinere fără
complexe, umblând desculţ pe aleile cimitirului, dormind pe diverse bănci în
diverse parcuri, varietatea locurilor înlesnindu-i vise care de care mai colorate,
mai expresive, mai îndrăzneţe. Se visase chiar mergând la pescuit, alături
de un personaj fără adresă, estompându-se ca un vălătuc de fum deasupra
unei ape, înotând alături de o reptilă verzuie, zbătându-se pe grătar ca un
peşte gata curăţat de maţe, dar încă dornic să zburde, o ultimă zbatere, un
ochi sticlos, o vagă părere de rău şi zdup! în Paradisul azuriu al peştilor dintotdeuna
şi de pretutindeni. Şi asta, în vreme ce buna lui mamă îl aştepta
acasă, îngrijorată şi cu ciorba gata, cu mămăliguţa răcită, cu nasul ei veşnic
roşu încă şi mai trompetist. Îmbătrânise aşteptându-l, şi poate tocmai de
aceea nici acum, când lui îi apăruseră de mult firele albe, nu îl lăsa să se
însoare, la ce bun nu te pricepi la femei, o să iei o toantă puturoasă şi eu o
să trebuiască să gătesc pentru doi. Ce! sunt sclava voastră pun’te masă,
scoal’te masă! Lasă că-i mai bine aşa, puişorule, nu ne înţelegem noi de
minune Puişorul cam pleşuv ieşea în curte, cu un pahar de bere ieftină în
mâna tremurândă şi cu gândul la dosul dolofan al unei neveste rele de muscă,
în vreme ce norii, adunaţi ca la un semn, vărsau amar de lacrimi peste
lumea imobilă, împuţită şi nepăsătoare. Lumea lui. Simţi că setea îl strânge
un pic de gât chiar în preajma unei cârciumi căscate la drumul mare. Îşi lăsă
pasagerul să sforăie dus şi se strecură pe uşa batantă, ca un cowboy ofilit,
şovăielnic, rămas cam de mult fără gloanţe. Se cocoţă pe un scaun la bar şi,
după ce îşi exprimă cu dificultate dorinţa de a bea una mică, întoarse într-o
doară capul spre fereastră. Şi, dincolo de ea, văzu: catedrala lui Gaudi apropiindu-se
ameninţătoare, etalându-şi detaliile mirobolante, sfinţii obosiţi,
crucile strâmbe, aripile de arhanghel păcătos, şi apoi pe Gaudi însuşi chiorându-se
la el de pe o schelă balansată de vânt, hei, avocate! la poarta inimii
tale nimeni nu mai bate poarta inimii lui, deschizându-se brusc alungă vedenia,
parcă se auzea şi toaca, parcă se furişa şi Ucigă-l toaca, din iarba
24