Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
d’un poète: ses compositions côtoient la peinture litérraire; par bonheur, son
idéal fut si haut qu’il sut imprimer une forme personnelle à sa pensée; il nous
donne les suc des mythologies, des religions et de l’histoire par des moyens
purement plastiques.” 11 Cultul frumosului şi al „luxului necesar” se acordă cu
Inerţia, în opinia lui Lucie-Smith. Moreau obţine în pictură efectul pe care-l
generează acumularea unei recuzite luxoase în poezia parnasianului Leconte
de L’Isle. „Moreau était le défenseur de deux principes étroitement liés, ceux
de la Beauté de l’Inertie et du Luxe Nécessaire. La richesse des détails servait
infinement mieux l’art, à ses yeux, qu’une simplicité poussée à l’extreme,
potentiellement ennuyeuse.” 12
În opinia lui John Reed, literaturitatea picturii lui Moreau ar decurge nu din
împrumutul unor teme din literatură transpuse apoi în plastică, ci din cauză
că solicită o reasamblare a întregului, o recuperare a coeziunii printr-un act
hermeneutic, interpretativ. „Moreau’s work is literary not only because it draws
its subjects from works of literature but also because it calls upon the viewer
to interpret the various elements of his compositions. It states and develops
its motifs musically.” 13 Relativ aproape de teoria lui John Reed, M. Bengesco
apreciază că literaturitatea picturii lui Moreau provine din intelectualismul
pictorului acţionând în detrimentul picturalului. „[...] on s’expliquera qu’un
intellectualisme si subtil lui ait valu parfois, à juste titre, l’épithète de peintre
«litérraire», qualification qu’il repoussait et qui le fit cruellement souffrir.” 14 Acest
fapt precizează şi mai bine relaţia aproape simbiotică pe care simbolismul şi
decadentismul o întreţin cu celelalte arte şi în special cu literatura, ca spaţii
afine de rezonanţă.
În articolul său, „Gustave Moreau”, publicat în revista Rampa în 1911, D.
Karnabatt distinge pictura lui Moreau, pe care nu o numeşte direct simbolistă,
dar o asociază simbolismului, de pictura academică de inspiraţie greco-latină,
de impresionism şi postimpresionism, de pictura realistă, naturalismul unui
Corot de pildă. Arta lui Moreau ar fi una intelectuală, idealistă şi ezoterică,
deschisă unei hermeneutici adecvate, presupunând un anumit estetism
ermetizat. Anecdotica şi alegorismul se văd înlocuite de simbol, ideismul
pe care-l solicita Albert Aurier artei simboliste ce se conjugă cu idealismul
şi intelectualismul, tranzitivitatea cu ermetismul, banalul cu misterul. În stilul
criticii poetice care l-a consacrat, Karnabatt trece în revistă caracterele unei
mutaţii de proporţii pe care o suportă convenţiile picturii academice având ca
rezultat o artă simbolistă. „În locul anecdotei, care serveşte ca subiect picturei
academice, Gustave Moreau pune simbolul, înveştmântează în luxul culorilor
o idee; dă palpitarea vieţei unei abstracţiuni filozofice, învie cu un senz nou o
legendă, desfăşoară o evoluţie luminoasă alături de o inspiraţie cugetătoare.
[...] E o pictură intelectuală, idealistă: ea nu a putut fi pricepută nici de arta
academică, predominate de imitaţia spiritului greco-latin, de imitaţii palide, de
alegorii banale şi de anecdote, nici de novatorii cari reduc pictura la simple
efecte de lumină, la o searbătă şi meschină realitate.
Această pictură, cu înţelesuri profunde şi cu expresiuni technice fastuoase
ca o râurare de purpură presărată de pietre preţioase, va rămâne un tainic şi
somptuos azil, un templu ermetic şi vrăjit pentru visători, poeţi şi cugetători,
pentru idealişti şi esteţi.” 15
Cu privire la teoria lui John Reed, trebuie precizat faptul că această „lectură”
nu este una alegorică, unde rămâne esenţială utilizarea dicţionarului de
iconuri alegorice şi nici una a unor stări tranziente ca în pictura simbolistă a unei
état d’âme. Această lectură răspunde în oglindă fragmentării, prin telescoparea
186