Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

De la o întâmplare reală tragică pleacă ciclul Scrisori. Tragediei personale
se opune indiferenţa autorităţilor. Condiţia izolării sociale, generează absurdul
la cote incredibile, neverosimile chiar şi în poezie. Sunt încălcate drepturile
morţii şi ordinea morală tradiţională intră în dez-ordine, în haos. Se pendulează
între sfâşierea interioară şi realitatea dură, între sentimentul tragediei
subţiat în elegie şi sarcasmul deviat spre acceptarea sensurilor obişnuite ale
existenţei. Eliberarea de tragedie - care poate doar prin ea însăşi duce la
iertare - nu se mai face prin poezie: „Cuvintele s-au ofilit/ s-au trecut/ chiar
mai repede decât florile/ de pe micul mormânt!...” Tot ce urmează morţii e
înregistrat într-o succesiune care pare iraţională lectorului. Atitudinea contemplativă
generată de ireparabila pierdere cedează treptat în faţa curgerii vieţii
reale: „Până şi «golul pe care l-ai lăsat în urmă»/ a fost umplut/ de multe alte
griji, evenimente/ noi dureri, bucurii...” Tocmai antisentimentalismul sporeşte
suferinţa lăuntrică. Tăietura mitopoetică e tot mai difuză, până la anularea ei
iniţială. Şi totuşi, finalul marchează intrarea în ordinea naturală: „Dar liliacul
răsădit atunci/ a crescut ca o amintire, înfloreşte frumos/ îl priveghează în
fiecare primăvară/ sub lună, sub soare...”
Un uşor eclectism e detectabil la nivelul formal, dar în substanţă unitatea
e dată de sentimentul copleşitor al singurătăţii. Anumite analogii se pot face,
desigur. Nu sunt un adept convins al sursologiei, exceptând cazuri aparte.
„Prejudecata purităţii operei literare” (Şerban Cioculescu) rămâne curată utopie.
Originalitatea unui artist are multe puncte de sprijin. Poezia lui Paul Sârbu
este meditaţia însăşi asupra existenţei. Cititorul se va convinge singur.
MARIAN DOPCEA
Î
Ex Ponto nr. 3, 2011
158
n Letea, în inima Deltei, trăieşte, într-o schimnicie impusă de soarta potrivnică
(ori dimpotrivă, căutată de demonul împlinirii estetice!) Paul Sârbu, scriitor
care-şi asumă acest topos în ipostazele lui cele mai violente, fetide ori dezumanizante.
Universul de „dincolo de lume” al prozatorului Paul Sârbu, colcăind de
existenţe larvare, este unul mizerabil şi de nemântuit. Povestirile şi romanele
sale, publicate în ultimii cinsprezece ani, propun o umanitate umilă şi, paradoxal,
odioasă, căci amoralitatea lumii lui nu are deloc inocenţa celei întru totul
naturale. Adulterul şi promiscuitatea, incestul chiar, beţia, crima jalonează
drumurile paradisului devastat care este, astăzi, Delta. Explorând acest real
maculat, prozatorul construieşte cu tenacitate, o operă inevitabil „exotică” - şi
de o mare originalitate în contextul literar actual.
În contrast cu aceasta (reflexie a lumii exterioare într-un ochi estetizant)
se află poezia lui Paul Sârbu - spaţiu al libertăţii interioare şi al manifestării
propriului eu, însetat de puritate şi de rigoare intelectuală.
Autorul surprinde, la începutul anilor nouăzeci (când a publicat două plachete
de versuri), cu poeme concise, de mare intensitate lirică, dovedindu-şi