Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
folclor de mahala, marginalizat în cultură ca şi zona socio-culturală în interiorul
căreia apar, dar configurează o lume, un spaţiu cu personaje şi situaţii
specifice. Pe fundalul acestei lumi, proiectează o mitologie prin care realul
se transcende. Apropierea de Ţiganiada lui Ion Budai Deleanu n-ar trebui să
pară forţată dacă luăm în calcul vitalitatea, pasionalitatea, umorul şi ironia,
caracterul pestriţ, preferinţa pentru culorile tari, limbajul frust.
Florin Manolescu 22 descifra în spatele întâmplărilor epice din Cântice
ţigăneşti „un sens mai profund dramatic”, sentimentalitatea „excesivă”, violenţa
pasională nefiind numai coordonatele acestei lumi, ci a lumii în general.
Aceasta face ca lumea aceasta pitorească, lume care există prin cuvânt ca
Florile de mucigai ale lui Tudor Arghezi, Pajerele lui Mateiu I. Caragiale să
devină o „parabolă a existenţei”, o „reprezentare a lumii”, la „mijloc de rău şi
bun”, aşadar, ca-n Isarlâkul lui Ion Barbu, o lume rea şi bună în acelaşi timp, în
care gestul pur şi ipocrizia coexistă: „Pitorescul Cânticelor ţigăneşti, strălucirea
decorului de cuvinte argotice, focul de o clipă al dramelor gitane, care, de fapt,
sunt dramele noastre, ale tuturor, nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere
tristeţea adâncă a autorului care priveşte la acest spectacol înţelegând că în
faţa forţelor colosale care se înfruntă şi se devoră, poetul nu este decât un
«ţigan spoitor», un lăutar în trecere prin această lume, ca truverii pe la curţile
princiare. Tot ce nu a reuşit să spună poetul la atâtea alte volume există în
aceste Cântice ţigăneşti, polemice într-un înţeles superior” 23 .
Cântecul lăutăresc, de inimă albastră este recompus din ceea ce este
esenţial şi profitabil esteticeşte, arta lui Miron Radu Paraschivescu fiind „deosebit
de rafinată”, poetul punând în tânguirea proprie romanţei şi cântecului
de periferie „o intenţie de joc lucid”. Balcanismul fermecător stilizat transpare
din ludica denunţare a utopiei estete. Sub masca ironiei, distilând până la
confuzia completă a liniilor grotescul iniţial, imaginaţia desface în fâşii lumea
pe care o descoperă, înfăţişând-o în goliciunea ei morală şi estetică.
În volum intră 17 „cântice de lume” şi 11 balade, la care se adaugă un
epitaf inspirat de Anton Pann. „Cânticele de lume” sunt romanţe „pustiitoare
în ton înşelător umoristic” 24 , atmosfera fiind cea din poemele minore eminesciene:
„târgul stins la ora slabă a serii, pânda înfiorată a îndrăgostitului, uliţe
pustii, case cu zorele, sunete de pian vechi, întârzierea crudă a femeii…” 25 ,
iar versurile „atât de simple” încât sunt greu de analizat 26 . Poeziile se disting
la nivel lingvistic prin argoticele care plac omului cult „sastisit de abstracţiuni”,
iar la nivelul conţinutului prin violenţa pasiunii. Prin pasiunea pentru periferie,
Miron Radu Paraschivescu îl completează pe Mateiu I. Caragiale.
Baladele „lărgesc scenariul epic” şi „întăresc comentariul umoristic” 27 .
Rică pare o „variantă profană a lui Toma Alimoş”, Viana, „variantă sentimentală”
a Radei din Flori de mucegai de Tudor Arghezi. Volumul este inegal,
dar suficient ca din aceste „elegiace şi prefăcute” Cântice ţigăneşti să putem
deduce „o imagine mai generală” a erosului lui Miron Radu Paraschivescu,
caracterizat prin lipsa de morală, iubirea fiind „vraja dulce în viu laţ”, vitalitatea
acaparatoare care pune în evidenţă tema mândriei virile, pandant al temei
onoarei din literatura iberică 28 .
Considerate ca deficitare sub raportul lirismului de Nicolae Manolescu,
lipsite de „mari mijloace lirice”, „cânticele” sunt apreciate de Eugen Simion
din perspectiva „bufoneriei fine”, din care iese poezia lui Geo Dumitrescu şi
Marin Sorescu: „Cânticele n-au, este adevărat, metafizică şi, în afară de tema
iubirii, nu îmbrăţişează nici o altă mare temă lirică. N-au o concepţie asupra
lumii, nu privesc îngândurate dincolo de orizonturile vieţii şi nu impun un
116