Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

altcineva e pomenit rar în mituri comune împreună cu Sabazius. Căci, aceasta este ca şi
cum ai aduna un om cu umbra lui şi apoi te-ai minuna cine, cine este.
Sabazius, zeul fericirii, al durerii şi absurdului, este considerat încă şi protectorul
teatrului, agriculturii, civilizaţiei.
O ÎNTÂLNIRE NEDOCUMENTATĂ
N
u m-am aşteptat să-l văd din nou. Îl credeam mort sau poate că aşa
îmi era mai comod. Adevărul e că m-am dus singur la el.
Alesese o casă veche din centrul Sofiei pentru sediul firmei. Pe măsură ce
mă deplasam spre adresa respectivă şi urmăream numerele caselor, mi-am şi
dat seama deja că ştiam care va fi casa. Cunoşteam dărăpănătura de copil şi
când mă trimiteau la profesorul de muzică, treceam pe lângă ea în mod frecvent.
La fereastra de la parter stătea o băbuţă cu unghii lungi şi controla cine îi
traversează bariera privirii. Prezenţa ei era atât de permanentă că pentru mine
casa, bătrâna şi duhoarea, care apărea dinspre fereastra ei, se contopeau
într-o trinitate, ca trup, spirit şi suflet. În zilele calde de vară mirosul de păr,
nespălat de ani de zile şi haine pişate, neschimbate de la ultimul eveniment,
la care vreo vecină grijulie i-a dăruit gioarsele sale vechi, se amesteca cu izul
pregnant de pivniţă, venit din interiorul pereţilor putreziţi. De cum mă apropiam
pe trotuar, bătrâna mă ţintuia cu privirea şi începea să îndruge diverse
fantasmagorii despre recepţii cu ambasadori. Era gată să povestească oricui
istoria sa tumultuoasă şi să-i cânte şlagăre răsuflate. Firesc, nimeni nu se
oprea să o asculte în afară de mine probabil. Cumva mă pironea pe loc. Casa
era acoperită de iederă şi faptul că pe alocuri nu se vedea tencuiala căzută se
datora frunzelor verzi, care năpădeau ca o boală de piele pe pereţi şi atârnau
ca nişte ghirlande pe faţada ei. Iar în jurul ferestrei băbuţei se împleteau ca
ceva ce aducea cu o coroană mortuară decernată în viaţă.
Întrucât lecţiile mele de vioară au continuat până la sfârşitul liceului, am
fost martorul decăderii treptate a bătrânei. De fapt, acum, gândindu-mă puţin,
nu sunt sigur exact ce vârstă avea. Deasupra pielii ei întinse tremurau bucle
albe şi totul era adus la nuanţa cenuşie comună cu murdăria. Istorioarele ei
treptat s-au divizat în capitole, s-au amestecat şi au început să se lege între
ele în moduri neobişnuite – precum centauri, sirene sau fauni. A plecat cu soţul
ei, iar amantul a părăsit-o, apoi ea s-a răzbunat pe prietena ei cea mai bună,
pentru că a păcălit-o într-un moment greu, dar de fapt, nici n-a putut să se
răzbune. O ascultam cum sare dintr-un strat temporal în altul, mă străduiam să
reconstitui ce se întâmplase în realitate şi întârziam pentru lecţia de vioară.
Şlagărele au persistat cel mai mult timp în capul ei. În ultimele luni, în
care o vedeam, ea putea doar să cânte. Pe vremea aceea, imediat după
schimbare, oamenii se adunau pâlcuri şi scandau lozinci politice. Noaptea
lipeau placate, iar pe străduţele mici din preajma mitingurilor se altoiau cu
mânerele steagurilor.
Într-o toamnă, când mă întorceam de la vioară, pe la ora şapte seara,
am auzit în faţa casei ei nişte lovituri surde şi ceva ca un muget înecat. Doi
bărbaţi trăgeau nişte şuturi celui de al treilea care căzuse la pământ. Era
şi unul al patrulea, care îl călcase pe piept ca să nu fugă. Sufla greu, ca la
antrenament. Interesant e, că grupul nu scotea niciun sunet cu toate mişcările
lor energice – cel bătut tăcea la fel. M-am ascuns în spatele unui copac,
hipnotizat de siluetele lor ca de cerneală. Inima mea, care niciodată nu a fost
Ex Ponto nr. 3, 2011
81