Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Capitolul „De la Urleta la Bucureşti” urmăreşte evoluţia Maestrului, pornind
de la anii copilăriei şi până la anii de formare, ca normalist, învăţător, student
la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică şi la Facultatea de Filosofie.
Este subliniat rolul decisiv pe care l-a avut profesorul Ion D. Vicol care „i-a
schimbat destinul viitorului învăţător spre lumea mirifică a muzicii”.
În timpul studenţiei îşi începe activitatea dirijorală la Corala Universităţii
din Bucureşti, apoi la Corul Ansamblului Artistic al U.T.M., la Corala Gheorghe
Cucu (care a avut o existenţă scurtă, numai de un an). Este urmărită îndeaproape
activitatea corului cât şi evoluţia repertoriului abordat.
În capitolul „Madrigalul de la patent la miracol. Mirificul drum de la idee la
realitate”, autorul demonstrează calităţile sale de fin analist al stilului Madrigal.
Este prezentat procesul de plămădire a Madrigalului „care chiar de la începuturi
s-a dorit un organism viu, o familie fizică şi spirituală, unită prin acelaşi ideal
major: a face muzică împreună, fără mijloace de constrângere care ar aparţine
domeniului extramuzical şi a transmite ascultătorilor bucuria artei adevărate,
emoţionante. De aici, a rezultat o disciplină interpretativă draconică, liber
consimţită de toţi membrii formaţiei, o responsabilitate de tip solistic a fiecărui
corist, o cunoaştere integrală a partiturilor de către fiecare cântăreţ aproape
la nivelul dirijorului, o intonaţie muzicală impecabilă cu precizie, cu respect
total al partiturilor compozitorilor ca stil, limbă, epocă, gen “.
Autorul îl prezintă pe Marin Constantin ca „un maestru al culorii vocale”
care a reuşit să realizeze din corul Madrigal un aparat vocal unic.
Sunt urmărite cu atenţie - „direcţiile repertoriale, stabilite încă de la început”:
renaşterea europeană, muzica contemporană românească, repertoriul
de lucrări folclorice româneşti, cântarea bizantină autohtonă.
Viorel Cosma analizează tehnica dirijorală a lui Marin Constantin, începând
cu acel „atac reflex”, care conform declaraţiilor dirijorului „permite
evoluţia muzicii în continuarea ei logică, sincronismul declanşării însemnând
desăvârşirea climatului pregătitor de oficiere a muzicii, creat de toţi factorii
participanţi: dirijorul – prin sugestie, publicul – prin adeziune consensuală şi
coriştii – prin marcarea deznodământului firesc al ritualului de început, prin
ivirea propriu-zisă a muzicii”.
De aici – decurge „fluxul tensional al pacurgerii partiturii”. Un alt aspect
important, în afară de limbajul braţelor, îl constituie „ochii” – care vor stabili
comunicarea permanentă cu interpreţii şi „faţa – ....care declanşează stările
psihoafective ce colorează discursul muzical”.
Este analizată tehnica dirijorală specială a lui Marin Constantin – „Psihotehnica”
care se referă la inducerea unui „circuit psihic”, prin intercomunicare.
Autorul subliniază faptul că Marin Constantin „a optat pentru vocile naturale”,
cultivând „vocea non – vibrato”.
Muzicologul trece în revistă repertoriul de muzică corală contemporană
interpretat de Madrigal, subliniind un aspect de o mare importanţă pentru
creaţia românească şi anume, că dirijorul a avut rolul de a stimula crearea
atâtor creaţii corale, pentru că aşa cum spunea Anatol Vieru – „muzica nouă
se naşte deseori, în acelaşi timp cu interpretarea ei”.
Capitolul „Constelaţia personalităţilor dirijorale” este un capitol-document,
care cuprinde un scurt istoric al apariţiei corului în „peisajul artistic românesc”,
prezentând portretele a şapte maeştri ai mişcării corale din România, „precursorii
cei mai valoroşi ai lui Marin Constantin” subliniind faptul că „numai aşa
vom putea înţelege şi cuprinde cu exactitate pe vrăjitorul Madrigalului, acest
monument imaterial (cum l-a numit UNESCO), peste timp”.
Ex Ponto nr. 3, 2011
197