Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Cânticele ţigăneşti s-ar putea circumscrie lui homo balcanicus, ca variantă a
lui homo duplex. Nota este, de asemenea caricată cu toate nuanţele ironiei,
deşi autorul empatizează cu lumea aceasta pe care o răscumpără estetic
printr-un proces insolit de exotizare. De altfel, simpatia pentru lumea aceasta
a marginii îl însoţea din copilărie, evocată ca atare în Amintiri, în pasajele
care-i descriu escapadele în lumea ţiganilor, la mahalaua Vălenilor, cuprins
de admiraţie pentru pitorescul vieţii acestora. El îşi aminteşte admiraţia pentru
un ţigan potcovar, un fel de Hefaistos, care îi întreţinea impresia de fantastic
al existenţei, asistând la un ritual magic, acela al potcovirii cailor: „Aş fi stat
nu ceasuri, dar zile şi nopţi să-l văd cum potcoveşte un cal sau un bou. Ce
fluid, ce magnet, dincolo de întreaga deprindere a meseriei, îl făcea, adică
vreau să zic că-l preschimba, pe fieraru-potcovar într-un prieten al animalelor
cărora le scotea tălpile de fier tocite, ca să le pună altele noi şi vinete încă de
neîntrebuinţare, aşa cum şedeau aşezate la rând, covrigi de fier şi oţel bătut,
pe o prăjină, orizontal atârnată-n două sârme groase, drept în faţa atelierului
unde fuseseră modelate de focul, cleştele, ciocanele şi nicovala meşterului.
Erau nişte giuvaeruri primitive şi butucănoase, dar făcute probabil cu o mare
ştiinţă a anatomiei şi fiziologiei animalului, într-aşa fel ca să nu-i supere nici
copita, nici chişiţa, nici genunchiul, nici sabotul…” 30 . Emoţia aceasta întreţine
şi atmosfera Cânticelor ţigăneşti.
Raportarea la realitatea în care trăieşte poate fi tragică sau comică. Miron
Radu Paraschivescu nu are organ pentru tragic, el o receptează în notă comică,
bufă, de unde permanenta impresie de farsă a poveştilor acestei lumi.
Nostalgia unui model de civilizaţie îi desenează traseul şi i-l impune. Nu
există nici tipuri tragice raportabile la mitic, naţional sau social – înţeleptul,
haiducul, parvenitul. Starea de criză nu provine din inadecvarea absolutului
cu relativul, ci din nepotrivirea în relativ, din psihologia de ratat, de înfrânt al
vieţii. Dacă există, tragismul este al alegerii divine care a prescris roluri mici,
ridicole, groteşti pentru indivizii acestei lumi. Nu există revolte provocate de
neacceptarea destinului. Şi chiar când are loc o schimbare de statut social
ca în Cântic de paj, ca prinţesă, ţiganca refuză alt model de existenţă reîntorcându-se
în şatră. Idealul lumii acesteia este libertatea absolută văzută
ca epicureism.
Spaţiul în care evoluează oamenii acestei lumi nu se dimensionează în
afara unui areal. Este mereu spaţiul mahalalei, al periferiei, închis şi îngust cu
toposurile sale: strada, casele mici cu grădiniţă, cârciuma, loc pentru tabieturi
şi cutume, alcoolul, alunele „la fişic”. E o lume mică fără mari aspiraţii, robită
unui destin minor. Muntele, apa, spaţiul carpatic nu apar nici măcar ca sugestie.
Este varianta unui balcanism urban care rescrie toposurile proiectând lumea
într-o viziune caricaturală.
Dacă lumea balcanică, circumscrisă balcanităţii tragice sau levantinismului,
aspira spre o integrare cosmocentrică, lumea mahalalei din Cântice
ţigăneşti nu iese din spaţiul care a consacrat-o decât pentru a o vizita în centrul
nostalgiei sale, insensibilă la alte spaţii.
Viziunea cosmocentrică, de sens centripetal, şi cea antropocentrică, de
sens centrifugal, definesc structura generală a mitului balcanic, cristalizate
de civilizaţiile orientale şi de geniul grecesc. Raportată la această structură,
lumea lui Miron Radu Paraschivescu are nostalgia unui centru, dar acesta
nu-i determină reacţiile, i le impune prin imitaţie. Lumea în care trăiesc, spaţiul
sunt asumate ca un fatum irevocabil. De aceea, nu se poate vorbi despre o
condiţie tragică a acestei lumi, ci de o condiţie asumată în toate implicaţiile
Ex Ponto nr. 3, 2011
119