Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
104
18. E. Ionesco, Teatro completo II, cit., p. 357.
19. Critica susţine că Alexandre al lui Ionesco se referă la Alexandre Dumas, dar nu
poate fi exclusă posibilitatea ca, în acest caz, Alexandre să fie Alexandru cel Mare, deci
o clară şi amuzantă aluzie, graţie echivocului asupra numelui propriu, la figura tânărului
Eliade, reîntors din India, care scria: „«Omul nou» a fost o «creaţie» a conducătorului
macedonean şi a «intervenţiei lui în istorie», care justifică «o nouă concepţie despre
viaţă» şi «o etică revoluţionară»” (M. Eliade, Renaşterea şi prerenaşterea, în Vremea anul
VIII, [nr. 419], Crăciun 1935, p. 6). Despre metoda specială a numelor proprii la Eugen
Ionescu pus în scenă pentru prima oară în România a se vedea capitolele „L’amour
fou” şi „La femme fatale”.
20. E. Ionesco, Teatro completo II, cit., p. 357.
21. Când Sorana va ieşi de pe scena Criterion, dar nu şi din viaţa lui Cioran după
cum dovedesc de mai multe ori şi într-o manieră zbuciumată Cahiers, Eliade îl va susţine
pe Cioran acordându-i sprijinul lui deplin pentru candidatura cărţii la acordarea premiului
şi la publicaţiile ulterioare, după cum se poate vedea din scrisorile lui Cioran expediate
din Germania către Comarnescu.
22. A se vedea mai departe capitolul „Arta negocierii şi etica contradicţiei”.
23. Eugen Ionescu scrie: „Dacă ar exista o criză a ciorapilor, problema socială,
economică şi metafizică cea mai importantă ce s-ar putea dezbate ar fi doar aceea a
«ciorapului».” E. Ionescu, „Anul literar 1934 şi ceilalţi ani”, Critica, anul I, nr. 1, 7 februarie
1935, pp. 2 - 3. Acum în E. Ionescu, Război cu toată lumea, vol. I, cit., p. 72.
24. După cum afirmă Mihai Şora într-un interviu din 25 februarie 1999: „Eugen nu
putea să-l sufere pe Cioran în tinereţe. Avea o idiosincrasie în privinţa lui. Spunea: «Este
filozoful Ciorap» ... [...] Antipatia lui Eugen Ionescu era cauzată de atitudinile de dreapta
ale lui Cioran.” „Tragismul lui Eugen Ionescu. Cred că se încheagă în lumina taborică. O
convorbire a lui Mihai Şora cu Marin Mincu”, Paradigma, Anul 7, nr. 1, 1999, p. 2.
25. Cfr. E. Ionescu, „Azi ne vorbeşte de Eugen Ionescu”, interviu realizat de C. Panaitescu,
în Facla, anul XII, nr. 813, 12 octombrie 1933. Asupra valorii istorice şi simbolice
a acestui interviu acordat de Eugen Ionescu a se vedea următoarele două capitole.
26. Scrisoarea lui E. Cioran adresată lui P. Comarnescu de la Sibiu în 21 aprilie
1933, în Manuscriptum, anul XXIX, nr. 1 - 2, 1998, pp. 232 - 233.
27. După cum vom vedea în continuare în detaliu, articolul lui Cioran cu siguranţă
nu i-a făcut plăcere „Căpitanul tinerei generaţii”, pentru că miza se referea, după cum
atestă Memoriile şi de asemenea Interviurile, un fel de „răzbunare personală” realizată
de tânărul filozof în numele Soranei Ţopa împotriva şefului generaţiei Criterion. Poate cu
această ocazie Cioran, fără să vrea, s-a aflat realmente în situaţia de a încarna dorinţa
„unui majordom în serviciul unei sfinte”.
28. E. Cioran, Scrisori către cei de acasă, cit., p. 269.
29. Psihologia colectivă şi analiza Eu-lui de Freud este dedicată studiului legăturilor
sociale, structurii şi dimensiunilor lor perverse care anticipează istoric unul din momentele
cele mai îngrijorătoare de orbire colectivă a pasiunii pentru realul „secolului scurt”. În
devierea sa cea mai angoasantă, starea de fuziune colectivă, aservită unui ideal pervers
poate conduce în viaţa din comunitate la un efect de alienare subiectivă unde singularitatea
este ca şi anulată în strânsoarea puternică, captivantă şi asfixiantă a legăturilor
sociale. În sugestia imaginară colectivă, şeful carismatic este în acelaşi timp obiect al
dorinţei şi obiect de identificare, iar subiectul se oferă ca un fel de obiect sacrificial dispus
să suporte o violenţă incredibilă. Responsabilitatea etică subiectivă este depăşită într-un
principiu moral absolut orientat către supunerea masochistă care dezbracă subiectul
de orice libertate şi simţ critic. În schimbul unui miraj salvator mântuitor, ale cărui conţinuturi
aberante sunt atinse de discursul religios şi sectar, legătura cu şeful carismatic
cere o adecvare oarbă, aproape militară, o datorie de a fi excesiv şi inuman. Această
figură marcată de superegoul unui tată pervers încarnează în real o Cauză elevată şi
oferă o compensaţie imaginară pentru lipsa funcţiei de ghidare structurală a autorităţii
tatălui simbolic. Autoritarismul politic şi ideologic, susţinut de delirul poruncii sociale,
produce efecte dezobiectivante şi alienante care conduc fiecare la o identificare de masă
regresivă şi totalizantă. Regimurile totalitare ale secolului XX au ştiut să se folosească
de această formă extremă de subordonare a singularului şi individualului exigenţelor
universalului şi generalului în versiunea sa cea mai funestă. La baza legăturii totalitare