Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

- Vol. III. Stilurile, sau cartea construcţiilor logico-estetice
- Vol. IV. Disciplinele minţii umane, sau cartea domeniilor gândirii
- Vol. V. Dogmele, sau cartea certitudinii
*
Ex Ponto nr. 3, 2011
Andrei Pleşu îl consideră pe Petre Ţuţea un „ţăran imperial” care întruchipa
la superlativ virtuţile naţiei, motiv pentru care reprezenta prototipul dizidentului
pentru regimul comunist: „Cu un instinct care nu le lipsea, anchetatorii simţeau
că Petre Ţuţea este duşmanul absolut, duşmanul în ipostaza chintesenţială:
el întruchipa într-un dozaj unic credinţa în Dumnezeu, firescul ideilor, hazul
enorm al formulării, pe scurt, tot ce era mai greu de clintit din sufletul naţional.
De o parte Puterea, nelegitimă, schimonosită şi schimonositoare, de cealaltă,
un gentilom valah, un Chesterton câmpulungean, un ţăran imperial, fără frică
şi fără fineţuri psihanalitice.”
Un portret memorabil al gânditorului, după ce a fost eliberat din puşcăriile
comuniste, îl creionează C. Aronescu: „Uite-l pe Ţuţea! Avea pe cap o căciulă
mare, ţuguiată, ţărănească, ce o purta în felul acelor moţi din Ţara de Sus,
cu vârful căzut într-o parte. Era însă îmbrăcat într-un loden larg, demodat,
ce prindea pe zi ce trecea alte culori şi pe care îl ţinea descheiat, lăsând să
se vadă pe dedesubt un pulover gros de lână, ce aveam să aflu că fusese al
surorii sale de la ţară, şi pe care aceasta i-l dăduse când filosoful ieşise din
închisoare.”
Alexandru Surdu demontează afirmaţia că Petre Ţuţea a fost un fel de
Socrate autohton pentru că Ţuţea, spre deosebire de Socrate, a scris, şi încă
destul de mult (i-a fost interzis să publice) şi apoi, gânditorul român avea cu
totul alt tip de discurs. El nu „practica dialogul şi nici maieutica. El nu întreba
nimic şi rareori se lăsa întrebat, evitând şi atunci răspunsul. El nu simţea nevoia
partenerilor de discuţie, ci nevoia de auditoriu. Petre Ţuţea a fost un orator, în
genere, şi un predicator, în mod special. Ceea ce n-a fost Socrate.
Dacă evenimentele din decembrie 1989 s-ar fi petrecut cu cel puţin două
decenii mai înainte, am fi avut un mare orator politic. Că Petre Ţuţea era un
maestru al discursului impresionist este incontestabil. Cei care l-au audiat o
ştiu. Ţuţea te impresiona indiferent de subiectul discursului. Aceasta este şi
cauza pentru care, după o întâlnire cu el, deşi puteai să-l asculţi câteva ore
şi asistai la o adevărată jonglerie cu idei, nu prea aveai ce să-ţi notezi, în
afară de anecdotică.”
Crăciun Bejan consideră că Petre Tuţea, o figură legendară a generaţiei
sale, nu străluceşte numai în probleme de economie, în care este specialist,
ci mai ales prin registrul vast în care discută problemele filosofiei, literelor,
artelor etc. El reprezintă acel tip de spiritualitate, în care asimilarea culturii se
contopeşte cu proiectul existenţei înseşi.
Aurel I. Brumaru subliniază că pentru Petre Ţuţea, forma pură a fiinţei
religioase o reprezintă sfântul, model spre care gânditorul nostru a tins, ca şi
Socrate, în viziunea sa asupra absolutului. Ţuţea observă, în Reflecţii religioase
asupra cunoaşterii, ca în viziunea socratică slava terestră, artele, ştiinţa
şi meşteşugurile pălesc toate în faţa Absolutului, în care se reunesc: adevărul,
binele şi frumosul. Absolutul este Binele suprem. Ceea ce-l apropie pe Socrate
de creştinism, conchide Petre Ţuţea, este dominanta mistică: „libertatea şi
demnitatea fiind de neconceput, după Socrate, în afară de bunăvoinţa zeilor
câştigată prin respectul faţă de ei, şi prin purtarea dreaptă faţă de oameni”.
108