Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
deosebit de sănătoasă, a început să preia sângele cu înghiţituri mari, dar pe
atunci încă nu luam medicamente şi nu aveam ce face. La un moment dat,
exact deasupra capetelor lor, s-a deschis fereastra de la parter şi bărbaţii au
împietrit. Băbuţa s-a aplecat deasupra lor cu degetul arătător ridicat, ca un
om care urmează să le spună ceva important.
– My, my, my Delilah – a cântat ea cu un soprano tremolo.
Asta a avut efect, pentru că bărbaţii au fugit. Cel bătut s-a târât prin preajmă,
pipăind trotuarul. În sfârşit, a reuşit să se ridice. Mergea clătinându-se şi
se sprijinea de pereţii clădirilor. A vomat lângă un copac. Mi s-a părut foarte
tânăr, cu toate că întunericul mă împiedica să-l văd bine. N-am nicio idee cu
ce şi-a câştigat duşmănia celor trei. Lângă el nu erau nici placate electorale,
nici lipici pentru ele. Bătrâna rămăsese, sprijinită în coate, la fereastră.
Şi după două zile se mai vedea urma însângerată, de la palma băiatului,
pe tencuiala incoloră a casei. Pata era cafenie şi răsucită în sus ca o teacă
groasă de mazăre. Atunci am înţeles că în sânge există ceva ce te face să-l
observi. El străluceşte. Sângele uscat este diferit de toate celelalte culori roşii
şi omului nu-i vine să-l atingă. M-am dus şi l-am atins.
Viaţa mea a continuat neschimbată de la bătaie, pentru că mama mea
nici nu voia să audă de oprirea lecţiilor. Deja ştiam că fiecare dorinţă a ei, pe
care ea o impunea cu o mână de fier, de fapt aparţine tatălui meu. Mi-a fost
ruşine să spun că m-am speriat de ceva ce am privit din spatele copacului,
de aceea le-am spus că doi inşi, cu trăsături neclare, m-au atacat cu un cuţit.
Mama a început să ţipe „Când”, „Unde”, „Cum”, iar tata a declarat că dacă
cuvântul lui înseamnă ceva în ţara aceasta destrămată, va aranja ca şoferul lui
de serviciu să mă ia de la lecţii. De când s-a făcut democraţie, el îl împărţea
pe şofer cu încă câţiva giganţi ai cuvântului ca el, care se învârteau fără rost
prin avangarda culturală a fostei instituţii, dar ameninţarea lui a avut afect.
De teamă că mă vor plimba cu mercedesul de serviciu al tatălui meu ca pe
un prizonier militar de lux, am spus la repezeală că am născocit totul pentru
a scăpa de lecţii, şi tratativele mele au revenit la punctul A. Şi uite aşa, am
continuat să merg la dl. Lin, care mă aştepta cu vioara armată în mână şi cu
amabilitatea ceremonioasă de oberkelner. Pentru părinţii mei, el era drumul
meu spre „spiritualitate”, pentru el, eu eram găina de aur, care îi aducea din
ouăle de valută ale familiei mele glorioase, iar pentru mine, eu eram intermediarul
neobservat care lega cele două părţi partenere. Nu că cineva de
acasă se aştepta ca eu să devin muzician. Prin exemple şi observaţii bine
gândite, eram încurajat să-mi găsesc o „profesie serioasă”. Ceva de genul,
diplomat, judecător sau economist. Este clar că nici mama mea şi nici tatăl
meu nu mă considerau tare în notele portativului. Sau poate că ştiau că arta
nu mai aduce venituri sigure. De fapt, nu am înţeles ce gândeşte tatăl meu
despre artă. Probabil că nici nu gândea ceva. Pur şi simplu o făcea şi trăgea
foloasele. În ceea ce mă priveşte pe mine, încă de atunci totul îmi scăpa.
M-am specializat într-o „profesie serioasă”, cu toate că nu este ceea ce îşi
doreau, şi am păstrat muzica, aşa, în ciudă. Ea deja mă cam împiedica şi de
aceea am început să o îndrăgesc.
Uneori mi se pare că în dorinţa mea de a mă opune tatălui meu, o viaţă întreagă
am făcut exact ceea ce el voia de la mine. De la gândul acesta mă trec fiori.
După întâmplare, însă, îmi era frică să merg pe străzi. Nu că mă aşteptam
ca cineva să mă bată – nu erau mulţi candidaţi să-mi fure vioara, iar pe
vremea aceea le-o dădeam cu dragă inimă. Dar trotuarele, pe care credeam
că le cunosc până la pavele, şi-au arătat o altă faţă. Vântul mătura frunzele
82