Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

ecunoşti Nu ne părăsi, fără să ne spui, unde-ai îngropat comoara!” „Măi
cumetre, cum de te rabdă inima, să ne laşi aşa, în sapă de lemn Că de plecat,
tot cu mâinile goale ai să pleci! Şi-ar fi păcat să se irosească atâta aur!
Străduinţa lor de a-i smulge o cât de mică mărturisire, a fost în van.
Chipul încremenit, cu gura încleştată şi strâmbă şi cu ochii zgâiţi, lăcrimând
neîncetat, al lui Milian Sima, nu lăsa să se întrevadă nici o tresărire, care să
le adeverească negreşit că i-ar auzi şi că s-ar forţa să le destăinuie ceva. Aşa
şi-a dat duhul în noaptea aceea, spre ziuă, mut ca un peşte, uitându-se fix în
ochii febrili ai celor ce-l privegheaseră, fără ca nimeni dintre ei să afle în ce
loc îşi ţinea ascuns cazanul cu galbeni.
Pe Milian Sima, o singură dată, demult, în tinereţe, la nunta cu muierea
dintâi, Salvina, ameţit de băutură şi de nurii miresei fiind, îl luase gura pe
dinainte despre sursa averii sale. Şi a fost de ajuns trăncăneala de-atunci,
să dea apă la moară celorlalţi din sat, ca să scornească şi să îndruge şi vrute
şi nevrute, unele mai confuze şi mai ranchiunoase decât altele, pe seama
bunăstării lui, care-i scotea neîncetat din pepeni...
Ex Ponto nr. 3, 2011
Pe vremea turcilor, la şaptesprezece ani, Milian intrase argat la un mocan,
Bratu, venit de dincolo de munţii Valahiei, din Săliştea Sibiului. Ungureanul se
oprise cu turmele de oi, feciorii, oamenii ce-l însoţeau, câinii, măgarii şi toate
catrafusele, mai sus de satul lor, peste braţul vechi al Dunării, în ostrovul Opa,
la vale de cetatea Silistrei.
Pe malul apei, lângă un pâlc de sălcii tinere, în marginea izlazului fără
sfârşit, şi-a ridicat târla şi dependinţele trebuincioase, dând de înţeles că nu
se va mai urni de-acolo nici să-l tai.
Într-o vară, fiul cel mare al baciului, Costea, l-a luat cu el la Rasova, la
cositul şi strânsul fânului pentru armata franceză.
În timpul războaielor cu ruşii, aliaţii otomanilor, franţujii, cărau fân cu căruţele
cu angâşuri ori cu harabalele pe un drum anume construit de ei. Drumul
avea, pregătite pe de lături, locuri de odihnă şi puţuri cu uluce pentru adăpat.
El lega fluviul de Marea Neagră şi începea de la Rasova, trecea prin Ivrinezu
şi Murfatlar şi ţinea până în port la Kiustendge.
Localnicii, îndeosebi românii din satele de la Dunăre, simţind că puteau
face rost de niscaiva mahmudele, se grăbeau să profite de împrejurare şi să
le dea o mână de ajutor, punând, pricepuţi şi inimoşi, osul la treabă.
Fânul, cosit şi lăsat poloage, era întors cu furca până se usca, apoi adunat
în căpiţe păzite cu străşnicie. Făcut baloturi, apuca drumul mării. Încărcat
pe corăbii cu abur, nutreţul ajungea de urgenţă pe fronturile din Crimeea,
pentru caii folosiţi de cavalerie în luptă şi pentru vitele celelalte întrebuinţate
la transport.
Sub vâltoarea orbitoare a luminii de primăvară şi vară, fâneţele cu iarba
aurie, împestriţate de albul margaretelor şi de albăstreala cicorilor uriaşe,
năpădeau sălbatice, neatinse, dintr-o zare într-alta, stepa. Iar stepa, veşnică,
înveşmântată în straiul lor maiestuos, se unduia în adierea de mătase a
vântului de miazăzi, aşişderea unei mări calde, atotstăpânitoare.
Gospodarii aşezărilor risipite în largul ei, coseau atât cât aveau nevoie
pentru animale, restul ierburilor se uscau şi putrezeau pe loc. De la mijlocul
lui Cuptor, până la jumătatea lui august, căldurile dezlănţuite stârneau focuri
pustiitoare, care răzbeau dintr-o parte într-alta a sa. Dacă pojarul pornea
de pe dealurile şi platourile de la Dunăre, peste o lună îl întâlneai, la fel de
neîmblânzit, pe grindurile din apropierea mării.
28