Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

― Aţi întemeiat în 1984, Şcoala de poezie de la Târgu Neamţ, aţi organizat
colocvii de poezie… Despre Academia de Poezie de la Vânători
Neamţ, ce ne puteţi spune
― Nu, nu e vorba despre o şcoală, termenul folosit de unii critici literari
ai momentului (Laurenţu Ulici, Alex Ştefănescu, Dan Cristea) e prea rigid
pentru o grupare răsărită în zona Neamţului, poeţi aparţinând biologic generaţiei
poetice 80: Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Radu Florescu, Adrian Alui
Gheorghe, George Simon, George Calcan, Elisabeta Vartic, Dorin Ploscaru,
Vasile Baghiu. În 1983, la terminarea Facultăţii de filologie din Bucureşti,
mi-am ales ca temă pentru lucrarea de diplomă „Generaţia poetică '80 în
literatura română” (coordonator Nicolae Manolescu), adică am preferat să
scriu despre prieteni. Mi-a venit atunci ideea de a aduna toţi poeţii buni ai
generaţiei ‘80 la Târgu Neamţ, unde eram, par hazard, instructor de teatru şi
poezie la Casa de cultură. Acest proiect mi s-a împlinit în 1984, prin Colocviile
Naţionale de Poezie de la Târgu Neamţ, din care s-au ţinut zece ediţii. Un
proiect cultural pe care l-am impus cu mare greutate, o ediţie (cea din 1988)
fiind chiar interzisă de paznicii ideologiei comuniste de atunci. Îmi place să
cred că aceste colocvii au însemnat destul de mult pentru o generaţie aflată
în faza solidarizării.
― Nostalgic după linişte, mereu dornic de a înfrânge dezordinea şi
a condamna haosul la visare, pentru ca din el să se nască poezia, care
„să ia locul absenţei”. Ce proiecte de viitor aveţi
Ex Ponto nr. 3, 2011
― Cine nu are nostalgia liniştii „Voi scrie un vers când voi fi liniştit”, spunea
acum aproape un secol Bacovia. Vă mulţumesc că aţi luat în seamă versul
meu „Poezia e haosul condamnat la visare”! Visarea salvatoare, poate chiar
sensul. Cufundându-te în poezie simţi că te integrezi Absolutului. Citesc poeme
din cărţi sau din memorie şi le echivalez rugăciunilor. Relaţia cu poezia e la fel
de intimă ca aceea cu misterul sau cu Dumnezeu. Se interpun idolii bacovieni,
un fel de viruşi ai spiritului. Între ei, minciuna cu care ne încoronăm de voie
sau fără voie: utilitatea noastră în relaţie cu cei din jur. Servituţi Depindem
şi de-o victoriolă, de un extaz inutil. Ţinutul meu: improbabilul. Nu zicea rău
Cioran că universul e o geometrie epileptică, iar viaţa nu-i decât zarvă peste
o întindere lipsită de coordonate. În acest caz, poate fi arta salvarea fiinţei
N-aş vrea să părăsesc lumea asta înainte de a termina Panteonul, o
carte de poeme la care lucrez de vreo douăzeci şi cinci de ani. O replică
postmodernă la Divina comedie, pusă la cale împreună cu Rilke. A ajuns
la opt sute de pagini şi, ca şi celelalte cărţi scrise, va fi o formă de libertate
canonică, menţinută în metafizic, aceeaşi misterioasă navetă între mine şi
mine, între mine şi lume, între ideal şi realizabil. Pentru că orice carte a noastră
de revelaţii lirice aparţine fericirii de a sta mereu în deschiderea fiinţei şi, în
egală măsură, eşecului de a nu o fi cucerit niciodată.
Interviu realizat de
TANIA NICOLESCU
18