Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

stări de spirit
CONSTANTIN NOVAC
Marea, aşa cum am cunoscut-o
Î
n casa unui prieten de-al meu din copilărie, o casă pustie, fiindcă tatăl,
marinar, număra cu o întoarcere mai puţin decât suma plecărilor, se afla
o fotografie fascinantă. Cred că de-acolo a pornit totul. Un vapor românesc,
„Carpaţi” se pare, surprins în furtună; nimic altceva decât o masă
lichidă spumoasă, rea, lăsând să se întrevadă doar silueta unui ins cu
braţul întins într-un ultim şi disperat efort de a-şi găsi un sprijin pe coverta
inundată. Vaporul cu pricina s-a dus ceva mai târziu, l-a înecat războiul,
tatăl prietenului meu de asemenea, după ce şi-a lăsat cascheta în cui ca
o promisiune de întoarcere. N-a fost singura promisiune deşartă, şi nici
singura jertfă românească a mării, al cărei punct cu latitudinea şi longitudinea
corespunzătoare n-a fost marcat pe o hartă spre aducere aminte.
Marinarii căzuţi n-au morminte, e adevărat, deşi ar putea avea cultul lor
de morţi între ceilaţi.
Ei, bine, cred că atunci am fost victima unei confuzii; am luat istoria
tatălui, ştiută deja, şi am suprapus-o instantaneului fotografic trăind vizual,
cu ardoare naivă, clipa deznodământului de mai târziu. Şi în loc să-mi acord
mie beneficiul afectiv hrănit de încă tulburele-mi disponibilităţi literare, i
l-am acordat mării.
De-a lungul anilor, această gravă confuzie n-a pregetat să devină uneori
dramatică, să se amestece arbitrar în toate planurile existenţei mele, să
rupă ici şi colo câte un fir abia consolidat ca să-l reia cu încăpăţânare pe
celălalt, fals dar albastru, nemărginit dar nestabil. Orice nemulţumire, orice
eşec, orice dorinţă de autodepăşire, în mod firesc controlată de dificultăţi,
mă întorcea la mare, dar nu ca la un sprijin moral, ca la o sursă eventuală
a virtualităţilor mele, ci ca la o soluţie materială de existenţă. Acestei himere,
pentru că era o himeră născută din confuzie, îi sacrificam totul, iar
obstrucţiile inerente care m-ar fi izgonit urgent din drumul oricărei aspiraţii
deveneau aici proba eroică a facultăţilor mele fizice şi psihice.
Aş putea spune că am crescut în umbra acestei confuzii.
Vârsta pubertăţii m-a adus în poarta unei şcoli de marină pe care, prin
graţia celei ce-i inspira fiinţa şi profilul, o bănuiam capabilă să-mi mântuie
sufletul. Şi recunosc că ar fi putut-o face, dar în sensul bun al cuvântului,
clarificându-mă, torpilându-mi amăgirile dacă n-ar fi găsit în mine o forţă
mistificatoare de neînchipuit; dincolo de poarta numitei şcoli naufragiam
Ex Ponto nr. 3, 2011
69