Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

al totalitarismului şi propria-i dezumanizare. Exorcizarea fricii devine apoi una
dintre temele predilecte ale începutului nostru de postmodernism.
De asemenea, dacă ,,cosmogonia” comunistă îşi avea legile şi ierarhiile
foarte bine stabilite, iar universul totalitarist îşi dorea instaurarea unei echilibru
imperturbabil, cel puţin în aparenţă, căci deficienţele sale erau abolite prin
tăcere, atunci literatura anilor ‘60-‘70 reflectă tocmai o lume pe dos, în care
carnavalescul este supralicitat ca dimensiune esenţială pentru înţelegerea
derivei în care pluteau de fapt. Lumea ca circ este formula predilectă în
romanele perioadei, constituindu-se ca o metaforă a contemporaneităţii lor,
având avantajul unei tradiţii literare şi de aceea, mai greu de acuzat, dar şi ca
o premoniţie a unui salt mortal în abisurile totalitarismului. Delirul funcţionează
la niveluri multiple, de la scene orgiastice soldate cu violenţă ritualică, la
efuziuni ale magicului à la García Márquez, la delirul verbal, o altă formă de
mistificare a lumii lor şi de demarare a psihozelor de masă. Este interesant
faptul că personajele generaţiei şaizeciste au fost acuzate printre altele, de o
logoree excesivă, dialogurile măsurând pagini întregi, replicile derulându-se
ca layere (paranteze în paranteze până la depăşirea subiectului şi inserarea
de noi povestiri şi detalii anticipative), încurajând disimularea şi ,,aburirea”
narativă. Manevrarea multiplelor discursuri şi divagaţii poate fi receptată şi
ca o încercare de deconstrucţie a limbajului de lemn comunist şi a discursului
fundamental vidat de sens şi eficacizat doar prin repetiţia incantatorie şi ritualică,
de în-făptuire a miturilor originare pentru lumea lor cea nouă. Analizând
dimensiunea mitică intrinsecă construcţiei totalitariste, Lucian Boia consideră
că: ,,Mitologia serveşte delirului verbal’’, iar reciproca este la fel de valabilă
în cazul nostru literar. Şi mai târziu, în romanul postum al lui I.D.Sîrbu Adio,
Europa!, apetitul verbal este favorabil satirei politice, fiind înţeles ca o modalitate
escapistă unui real constrângător.
Chiar noul arhetip fabricat şi impus ca proiecţie ideală - Omul nou, este
subminat constant prin apariţia unei întregi pleiade de tipologii ale ,,suciţilor”
sau ale cazurilor ciudate, analizate ca patologii, aproape în stil naturalist. Există
o întreagă populaţie de personaje schizoide în romanele lui Fănuş Neagu,
D.R.Popescu sau Augustin Buzura, care, în raport cu puterea şi schimbările
sociale, îşi anulează propria fiinţă până la identificarea cu direcţia ideologiei
şi asimilarea de către voinţa acesteia, într-o peratologie utilizată cu efecte
dureroase. Iar dacă în proza obsedantului deceniu, aceste cazuri erau tratate
relativ izolat, ca exotisme ale unei comunităţi, atunci anii ‘80 vor propulsa
imaginea inadaptatului în prim-plan, demontând nefirescul prin metode mult
mai complicate şi inovatoare pe plan literar, datorită unei întregi schimbări
de paradigmă.
Imaginarul tenebros
Albert Camus considera că secolul XX este unul al fricii, dar Delumeau
l-ar fi contrazis probabil frenetic, apelând la argumentul dimensiunii proteice a
răului în istorie şi a multifaţetării anxietăţilor individuale şi colective. Este ştiut
faptul că imaginaţia are un rol semnificativ în producerea fricii, de aceea este
cu atât mai interesant de studiat colaborarea dintre cei doi factori în contextul
producţiilor literare care urmăresc efectele traumei şi reconcilierea cu racilele
prezente şi trecute.
Frica este de fapt un motiv care străbate arta din perioada comunistă de
la un capăt la altul, şi tot ea este motorul care a provocat străpungerile sistemului,
peticirile sale, precum şi reflexele mentalitare actuale.
Ex Ponto nr. 3, 2011
153