Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
casada infiel – Nevasta mincinoasă; Romance somnambulo – Cântic de fată
neagră; Romance de la luna, luna – Cântic de lună; Romance de la guardia
civil española – Cântic de poteraşi. Doar punctul de plecare se află în Federico
Garcia Lorca, însă, într-o traducere „pe de-a-ntregul liberă”, Miron Radu
Paraschivescu dezvoltându-şi propriile teme, valorificând resursele unei lumi
pe care o cunoscuse în context românesc, la Vălenii de Munte şi la Bucureşti,
valorificând un filon bine reprezentat în literatura noastră. Apropierea
de Federico Garcia Lorca avea şi o componentă emoţională: „privighetoarea
Spaniei”, cum era supranumit Federico Garcia Lorca, fusese asasinată de
fascişti pe 18 august 1936 între Viznar şi Alfacar pentru simpatiile sale pentru
Frontul Naţional şi datorită condiţiei sale de homosexual declarat, iar acest
destin tragic a stârnit un mare val de simpatie.
Gestul lui Miron Radu Paraschivescu a căpătat, în contextul tulbure al
anului 1941, şi o interpretare extraliterară, de protest împotriva fascismului,
de simpatie faţă de etniile discriminate având în vedere tragedia deportărilor:
ţiganii erau deportaţi în lagărele transnistrene. Dacă protestul exista, sublinia
Eugen Simion 8 , acesta ia forma „exaltării simţurilor libere şi a voluptăţii
sălbatice” 9 .
Pompiliu Constantinescu 10 ignora influenţa lui Federico Garcia Lorca şi
situa volumul în tradiţia cântecului de inimă albastră aşa cum apare în literatura
noastră o dată cu Poeţii Văcăreşti, Costache Conachi, Anton Pann, reevaluată
de Tudor Arghezi în Flori de mucegai, având însemnele balcanismului literar.
Totuşi, reperul Lorca se resimte, Al. Piru 11 insistând asupra zonei de interferenţă
a cântecelor cu romancero spaniol: „Adevărul este că arta lui Miron
Radu Paraschivescu era, pe de o parte, mai restrânsă decât aceea a lui Anton
Pann, în care intrau şi mişmaiale orientale, greceşti şi turceşti, pe de alta, mai
largă, întrucât transpunea pe româneşte, cel puţin în patru cazuri foarte fidel
îndepărtatele romanţe ale lui Federico Garcia Lorca din culegerea Romancero
gitano”; iar în Istoria literaturii române 12 distingea între „paleta spaniolă”, „mai
fină, mai sobră” şi cea românească excelând „în pitoresc”. Astfel, Cântic de
paj este „un Luceafăr de şatră” despre o fată de ţigan ajunsă crăiasă apoi
întoarsă printre nomazi. Tristă e viaţa de mort, poem bahic, rezumă pe scara
ironiei filosofia epicureică a vieţii ţiganilor.
Marian Popa 13 puncta aceeaşi interferenţă. Punctul de plecare se află în
Romancero gitano, aprecia el, din care extrage fragmente alese ca mottouri,
însă dincolo de acest pretext livresc, volumul se susţine printr-o „substanţă
lăutărească autohtonă” şi prin „realitatea lexicală”, deşi, materialul argotic,
situaţiile pitoreşti „suferă” din cauza „organizării culte”, păstrând, totuşi, „sentimentele
fruste, candide şi spontane” 14 . Existenţa ţiganilor este prezentată
idilic, uneori romantic, marşând pe conflictul cu autorităţile. Motivele erotice
sunt dominante, poveştile sunt de o amoralitate „aspră sau lamentatorie”, în
culori de roşu şi negru, cu elemente de magie şi situaţii de legendă „cvasifantastice”.
Eugen Simion 15 pune sub semnul îndoielii această geneză şi înrâurire.
E un fapt incert ca asasinarea lui Federico Garcia Lorca să-l fi determinat
pe Miron Radu Paraschivescu să reia baladele acestea într-o „figuraţie lirică
nouă”. Cele patru balade indicate de Al. Piru şi, după acesta de Dana Dimitriu,
sunt „traduceri infidele”, poetul rămânând un original: „poetul român a luat un
scenariu şi în el a introdus un limbaj cu desăvârşire original” 16 , esenţa unei
poezii fiind dată de limbaj. Un punct de plecare mai sigur este, pentru Eugen
Simion, irmosul aşa cum l-a transmis tradiţia orală şi poezia cultă de la Anton
114