Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Deşi la douăzeci şi doi de ani Cioran consideră că dintre toţi el este cel
decăzut, în realitate pariază curajos pe el însuşi, se expune judecăţii celorlalţi,
investeşte în termeni afectivi în numele prieteniei comune, pretinde a
ocupa şi el un loc semnificativ printre ceilalţi asemeni lui din Criterion. Simte
că aparţine într-o manieră electivă spiritului comunităţii. Se recunoaşte în
afinităţi şi doreşte la rândul lui să fie recunoscut, consideră că are ceva de
zis, de susţinut chiar în disonanţa „dizarmoniei prestabilite”.
După câteva luni cartea este deja gata să candideze la premiul Fundaţiilor
Regale. Graţie prietenilor de la Criterion probabilitatea de a-l obţine este
foarte mare chiar dacă mai participă şi alţi candidaţi bine pregătiţi. Dar iată că
Cioran, într-o manieră absolut nesperată, după ce-şi susţine teza de licenţă
despre intuiţionismul bergsonian, pleacă cu o bursă de studiu la Berlin pe
lângă prestigioasa Fundaţie Humboldt. Acolo frecventează seminariile lui
Nicolai Hartmann, conferinţele lui Ludwig Klages şi de asemenea un curs de
psihiatrie. Într-o scrisoare expediată de la Berlin [15 noiembrie 1933] către
Mircea Eliade, la o lună după publicarea teribilului articol împotriva autorului
romanului Maitreyi cu titlul „Omul fără destin”, 27 Cioran, poate încercând să
repare nedreptatea făcută prietenului, scrie:
Dragă Mircea, Am venit în Germania ca să mă descurc şi m-am încurcat şi
mai rău. La Universitate n-am ce face cu problemele mele. [...]
Ceea ce este greu să găseşti aici sunt oameni strălucitori: toată lumea ştie
carte, dar prea puţini depăşesc istoria, acest virus al culturii germane. Mă simt
totuşi foarte bine în Berlin şi sunt chiar entuziasmat de ordinea politică de aici.
Cred că anul acesta o să scriu o carte despre „bucuriile oamenilor trişti”. Între
românii de aici eşti unanim apreciat; eşti singurul om asupra căruia nici deştepţii
şi nici proştii nu fac rezerve. Acest lucru mi se pare realmente extraordinar. Al
tău, Emil Cioran. 28
Ex Ponto nr. 3, 2011
La Berlin, după cum va scrie în continuare, Cioran va începe să studieze
budismul şi să asculte multă muzică clasică pentru a nu „se lăsa intoxicat sau
contaminat de hitlerism”. Aceast demers va fi total ineficient. Faptul de a fi
asistat în direct la ascensiunea nazismului la putere, care promitea „un nou
stil de viaţă”, îi va devia ideile spre cultul iraţionalului cu medieri conceptuale
spengleriene şi exaltarea totalitarismului antidemocratic marcat de areté-ul
sublim şi eroic al modelului educativ spartan. Vederea Führerului aclamat de
mulţimi a avut pentru tânărul bursier impactul despre care Freud scrisese
deja în 1921 în Psihologia colectivă şi analiza Eu-lui 29 . Cioran îşi aminteşte de
acest eveniment într-un articol din 1937, anul în care începe să se contureze
o anumită distanţă critică faţă de cartea sa Schimbarea la faţă a României
şi de Nae Ionescu, adică în acelaşi an în care dă la tipar Lacrimi şi sfinţi. În
articolul „Renunţarea la libertate”, Cioran aminteşte puternicul impact emotiv
pe care Hitler îl exercita asupra maselor. Este o mărturie extraordinară şi în
acelaşi timp îngrijorătoare despre Hitler, care îşi va arăta adevăratul chip mai
târziu:
Mi se părea că toţi întindeau mâinile spre el, implorând un rug capabil să-i
cuprindă, ca şi cum ar fi aspirat cu nerăbdare la pedeapsă. Orice dictator are un
suflet de călău mesianic, pătat de sânge şi de cer. Mulţimea cere să fie comandată.
Viziunile cele mai sublime, extazul vărsat de flautul angelic nu ar şti să înflăcăreze
cât un marş militar. 30
98