Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

copacilor în grămezi mari pe care nimeni nu făcea efortul să le adune. Iedera
casei încă se ţinea de ea, dar avea deja culoarea vinului vechi. Cu vreo două
săptămâni în urmă, pare-mi-se, când înotam până la genunchi în frunziş, am
călcat pe ceva moale. Acel ceva a zburat de sub talpa mea sub o maşină
parcată. Am îngenunchiat şi l-am scos. A fost un teanc de dolari, înfăşuraţi
cu elastic, ca un tub. Acasă doar tata avea dolari, pentru că era „creator de
importanţă naţională”. Numai că el îi agonisea la bancă şi mă punea să-l pup
în cur pentru fiecare pereche de blugi.
Nu ştiu de ce casa, spre care mergeam, a trezit în mine aceste amintiri
de acum cincisprezece ani, dar când sunt încordat, creierul meu refuză
concentrarea asupra problemelor stringente. Aşa cum îl ştiu pe omul la care
mergeam, acesta nu avea motive să mă invite. Trebuia să mă gândesc la
asta. Dar eu nici nu-l cunoşteam.
Am privit adresa încă odată ca să mă conving că acesta e locul, întrucât
clădirea renovată ţipa „uitaţi-vă la mine”, ca o faţă după operaţie plastică. În faţa
uşii era parcat strâmb un „Lotus Elise” auriu-portocaliu. Cu garniturile lui negre
părea un leopard adormit. Nu că mă aşteptam să o văd din nou pe băbuţa cu
unghiile lungi, dar îmi trebuia timp să mă orientez în tabloul schimbat. Acum
casa – eviscerată, reamenajată şi lustruită cu o culoare rubiniu închis – îşi
aştepta noua viaţă. Iar undeva înăuntrul ei, Sabazius mă aştepta pe mine.
Pe perete, arau atârnate una sub alta plăcuţe de firme cu alfabete diferite.
„Spic de Grâu SRL”, „Trance&Vision”, Niuz Holding” şi biroul de turism „Odiseu”,
evident, câte una-două la etaj. Credeam că pe uşă va sta pur şi simplu
scris numele lui. Acum nu numai că trebuia să ghicesc care e firma lui, dar
pe deasupra nici soneriile nu erau marcate.
– Vă pot ajuta cu ceva – a întrebat un bărbat blond, înalt, cu o frizură
de SS-ist, care a deschis uşa înainte ca eu să apuc să apăs vreun buton
de sonerie. Era primenit într-un halat cafeniu, care îi stătea ca o glazură de
ciocolată, dar acest fapt nu-i îndulcea fizionomia. Şi în timp ce vorbele lui îmi
propuneau ajutor, corpul lui îmi bara drumul.
– Îl caut pe Sabazius.
– Dar el vă aşteaptă
– Îmi este unchi.
Fascistul s-a consultat cu GSM-ul şi pur şi simplu s-a dat în lături de la uşă.
În vestibul sufla aerul condiţionat. Deasupra capului meu şerpuia scara
cu balustrade de fier forjat. Pereţii erau de la un cap la altul albi, aşa cum e
tot ce n-a fost vreodată folosit. Nu ştiam unde merg şi de aceea am urcat pur
şi simplu pe scări. La etajul doi era o canapea cu picioruşe de gheară de leu
în stilul Luis-Dumnezeu-ştie-care. Pe ea stătea relaxat un om într-un costum
galben şi sforâia încetişor cu gura deschisă. Sacoul îi stătea răsucit sub cap,
iar nasturele de sus de la pantaloni era descheiat. Mi s-a părut cunoscut,
mai ales bărbuţa lui venerabilă, care în momentul acesta stătea iţită. O uşă
s-a deschis la ultimul etaj şi în profilul ei dreptunghiular s-a conturat o figură
zveltă, într-o cămaşă largă, îmbrăcată neglijent.
– Hai odată, de când te aştept!
Părul lui creţ îi înconjura faţa în arcuri ductili. Mi s-a părut, cu toate că
nu pot fi sigur, că silueta de la uşă mă aştepta zâmbind să urc scările. M-am
apropiat. Într-adevăr, zâmbea. Şi atunci, am văzut acel ceva care mă îngrozea
la Sabazius. Unul din ochii lui era cafeniu, iar celălalt albastru.
I-am întins mâna pentru salut, iar el m-a îmbrăţişat. Sub cămaşa lui lălăită
i s-au încordat muşchii ca vertebrele unui piton ştrangulator. Sabazius, ca un
Ex Ponto nr. 3, 2011
83