Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

tor cu I.L. Caragiale şi Mircea Eliade, spaţiul urban populându-l cu poveştile
lui patetice, caricate, tragi-comice. El vrea să reinventeze acest spaţiu, să-l
recupereze trasându-i noi contururi. Nu altfel vor proceda Camil Petrescu
sau George Mihail Zamfirescu, Victor Ion Popa sau Petre Bellu. Elementele
balcanice contribuie la realizarea mahalagismului bucureştean în tonurile
umorului suburban, licenţios şi păstos, care dau formă farsei tragice. Drama
de mahala este caragialiană: „…Pe când a lui soţie/ Ce-n taină îl pândea,/
Intră în berărie/ Cu vitrion la ea.// Şi din această dramă/ Ce-avu sfârşitul trist,/
Orbi o biată damă/ Şi-un tată familist”. (O dramă)
Morala nu intră în calculul acestor indivizi care sunt mai degrabă amorali.
Ceea ce îi face mahalagii, adică locuitori ai periferiei, este atracţia pentru
centru manifestată prin tendinţa de a imita gesturile acelei lumi, de a trăi ca
ea. Astfel, viaţa lor ia turnură de farsă, uneori de farsă tragică. Ei, însă, nu
au deloc conştiinţa tragicului, plutesc într-o existenţă care-i ţine la margine,
cu roluri mici, insignifiante pe scena vieţii. Ei par că joacă un rol nepotrivit şi
în O dramă, şi în Hanny, şi în Pictorul trădat, Cântic de paj. De aceea, toate
elementele converg spre o viziune de hybris prin latura parodică.
„Cândva – un înger cu spada împletită din flăcări
a izgonit bărbatul şi femeia…”
Ex Ponto nr. 3, 2011
118
Latura parodică a balcanismului se regăseşte la Miron Radu Paraschivescu
în modalitatea abordării eroticului. Sentimental, el mimează marile
trăiri ducându-le în caricatură, pateticul fiind caricatura sublimului. Desigur că
lirismul obiectiv este potrivit acestei viziuni parodice în care impresia de joc
este predominantă. Poetul lasă impresia că priveşte când din exterior, când
din interior această lume, desenându-i cu râvnă mişcările esenţiale, urmând-o
în drumurile existenţei sale. Nota hieratică, asceza nu există, fiind înlocuită de
erotism, de senzualitate. Dimensiunea metafizică este inexistentă, personajele
fiind acaparate de proza vieţii, de carnal. Ei trăiesc într-o perioadă corporalistă,
iubirea curtenească este doar mimată, presupusă. Înlănţuirea în materialitatea
grea a cărnii este păcatul şi frumuseţea acestei lumi. Ca şi în poezia lui George
Bacovia, dar cu alte sensuri, şi în poezia lui Miron Radu Paraschivescu, zborul
nu este ascensional, e un zbor invers. „Melanholia” este o poză din recuzita pateticului,
în tonul jelaniei preromantice a lui Costache Conachi, de exemplu.
Latura tragică a balcanismului, prezentă la contemporanii săi admiraţi,
Ion Barbu şi Mateiu I. Caragiale, e mereu amânată, suprafaţa poemelor fiind
dominată de ludic şi ironia uşoară. Lumea aceasta este răscumpărată estetic,
iar rezultatul este un exotism sui generis, care este al etniei, pitorească prin
exacerbarea oricărei trăiri, fie în bucurie, fie în durere.
Personajele străbat spaţiul profan al mahalalei într-o insolită călătorie
iniţiatică, într-un scenariu de parodie, căutarea având drept scop depăşirea
graniţei, ieşirea din labirint, accederea spre un centru iradiant, ale cărei forme
de manifestare şi de comportament sunt fie imitate, fie copiate. Lumea aceasta
nu se poate individualiza decât în caricatură.
„Credeam că e fată mare,
Când am dus-o pe cărare…”
Lumea aceasta nu se poate individualiza decât în caricatură, iar aspiraţia
ei spre modele de civilizaţie rămâne doar o tendinţă. Tipologia pe care o impun