Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Eram sigur că nu voia să fie agasant. Dar era ciudat faptul că tocmai
Sabazius să mă întrebe despre viaţă. Odată, tatăl meu m-a dus la o şcoală
specială, situată în apropierea Sofiei, cu un gard de sârmă înalt şi poartă de
fier. Aveam nouă ani. Atunci l-am văzut pe Sabazius pentru prima oară. A venit
în fugă, îmbrăcat cu un trening găurit şi a luat fileul gras, pe care tatăl meu
îl cumpărase. Mi se făcuse ruşine că a adus cuiva carne pe care noi acasă
n-am fi mâncat-o. Sabazius l-a luat şi l-a întrebat pe tată dacă are şi ţigări.
Le-a luat şi pe acestea.
– Păi, nu mă plâng. Sunt asistent de filozofie. Seara repetăm cu o trupă.
Ne-am botezat „Argonauţii”, dar acesta e al doilea nume. Cu primul nu prea
ne-a mers.
– Şi care a fost primul
– „Semne rutiere”.
Sabazius a zâmbit. M-am făcut că nu observ.
– Cântăm fiecare vinerea la clubul „Vinil”, la două străzi de aici. Numai
compoziţii de-ale noastre. Mix între house şi jazz, etno elemente. Nu, nu e la
ce te aştepţi. Avem o secţiune ritmică deosebit de tare, ne străduim să realizăm
tablouri din muzică – am început să mă laud eu. – Vino să ne auzi.
– Da, neapărat. Dar aţi scos şi disc
– Avem două, dar ştii cum e. Nu prea am putut să ajungem pe piaţă, aşa
că se pare că e totuna dacă le avem sau nu. Deocamdată, cât putem vinde
în club, atât.
Se apropiase de mine cu două pahare de vin pe care le-a cercetat cu
mare atenţie la lumină. A mormăit ceva de genul „Acesta e bun, e bun” şi mi-a
cerut scuze că l-a ales el în locul meu. Am luat câte o gură. Vinul povestea
despre vii cu rădăcinile înfipte în nisipul roşu al mării încinse. Era şi nou, şi
arogant, şi profund, şi nechibzuit.
– Cred că te pot ajuta. Am un prieten, şeful televiziunii „Hebros”. Este
destul de nouă, nu ştiu dacă te-ai uitat.
O ştiam destul de bine. De curând întreg oraşul s-a trezit cu reclamele ei
pe billboarduri. I-am replicat că nu am nevoie de ajutor.
– Dar prietenul meu, Midas, caută să angajeze un om care să facă emisiuni
despre cultură.
– Eu totuşi nu sunt jurnalist. Niciodată nu m-am ocupat de ştiri. Şi muzica
îmi ia tot timpul liber. Ne pregătim pentru un concurs mare.
– Păi, acolo va fi vorba despre muzică. Imediat mi-am adus aminte de
tine pentru că, pur şi simplu, eşti perfect pentru această muncă. Tatăl tău e
scriitor, mama ta – pictoriţă.
– Este traducătoare.
Sabazius nu dădea semne să mă fi auzit.
– Înţelegi de toate, este de necontestat. Orice le-ai vorbi oamenilor, pe
oricine ai invita în studio, tot le va fi de folos. Ce era soţia ta
Mă pufnea râsul.
– Tu de unde ştii că sunt însurat
– Ţi-e scris pe faţă. Ea ce lucrează
– Este artistă. În momentul de faţă nu este angajată – am spus eu cu
speranţa ca ea să nu afle cum i-am trădat secretul.
– Iată, şi ea îţi poate da idei. Am de gând să ies pe piaţă cu discuri. Vom
organiza concerte. Nu este adevărat că arta noastră nu poate fi consumată.
Pur şi simplu nu este difuzată şi nu i se face suficientă reclamă. Scuze că te ţin
în picioare, încă nu ne-am aranjat aşa cum trebuie. Poţi să te aşezi pe birou.
Ex Ponto nr. 3, 2011
85