Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

A fost mândru. Dar pentru că, aproape de Zid (şi la picioarele lui, bineînţeles)
a ghicit că este ceva, nişte pete pe strălucirea pietrei, S-a repezit
într-acolo, silindu-Şi asinul la galop. A distins întâi caii (vreo patru), apoi, alături,
un mănunchi de oameni aşezaţi care păreau că Îl aşteaptă...
A legat asinul de nişte tufişuri, între tufişuri, şi S-a strecurat până aproape...
Oamenii aceia făceau parte (după port, după cai şi harnaşament) din
cavaleria imperială. Imperialii (nou recrutaţi, desigur) trecuseră, probabil
patrulând, pe unde nu mai trecuseră, se miraseră, desigur, şi, foarte cuminţi,
se aşezaseră alături, sorindu-se...
El şovăia, cântărind situaţia. Trebuia să-i omoare pe toţi, fără îndoială,
dar... cum Aceia erau patru, erau zdraveni, bine înarmaţi, căliţi şi odihniţi...
El, sleit de drum, avea nevoie nu de un atac direct (nici terenul ca-n palmă,
care Îl mai despărţea de potenţialele victime, nu-I permiteau asta), ci de o
viclenie. Viclenie, dar... Erau atâtea variante... De la prefacerea în om necăjit,
cinstit, deschis şi speriat, până la om necăjit, cinstit, deschis şi bucuros
că vede soldaţii...
Tocmai atunci, pe poartă a ieşit Chioara, ducând un ulcior, iar în urma
Chioarei, Muta- mică, ducând ulciorul ei.
El a rămas, fremătând, la linia ultimelor (primelor) corzi de viţă-de-vie...
Fetele erau vesele şi netemătoare. Soldaţii erau veseli şi, desigur, puşi
pe şotii. Au băut apă, au râs, iarăşi au băut (apă, da!) şi iarăşi au râs, parcă
mai veseli, şi unul dintre ei a atins-o pe Chioara, uşor, la cot, ea s-a ferit uşor,
iar altul şi alţii au făcut şi i-au făcut semne, ea a râs şi le-a râs, Lui I s-a urcat
sângele clocotit în cap şi a strâns cu putere şi cu tot mai multă putere mânerul
cuţitoiului, în pumn, soldaţii râdeau şi fetele râdeau, fetele Lui, deşi Chioara
era găsită, dar era a Lui şi crescuse, acum se vede limpede că ajunsese
femeie, da, da, şi femeie, femeiuşcă, era şi Muta-mică, şi ea crescuse, deşi
părea copil, copil mare, numai, dar nu, nu, râde într-un colţ al gurii şi priveşte
printre gene cu părere de rău şi cu prea puţină frică pentru că este dar mai
mult nu este în atenţia soldaţilor, îi este ruşine dar mai mult se desfată auzind
ce aude din patru părţi, pentru că soldaţii sunt patru, din nefericire, şi sunt
puternici, bine înarmaţi, iar El nu-i poate lua prin surprindere, pentru că între
linia de viţă-de -vie, ultima, prima, cum o iei, şi grup, grupul de soldaţi, este
teren aproape ca-n palmă. Şi, totuşi...
Soldatul care se ridicase, încercând să se apropie de Chioara, deodată a
pus mâna la gât, apoi la pântece, s-a încovrigat, de-a -npicioarelea, şi apoi a
căzut, s-a zvârcolit amarnic, şi la urmă a rămas ţeapăn. A ţipat Chioara, dar
de frica sabiei apucate de al doilea soldat; a ţipat degeaba, pentru că soldatul
al doilea, după un pas, a căzut, s-a zvârcolit chiar mai aprig şi mai scurt decât
camaradul lui şi a rămas la fel de ţeapăn. Al treilea nici n-a mai apucat să se
ridice. Ultimul, al patrulea, doborât, vroia şi mai puţin să moară, între timp
se oprise din zvârcolirile nebune dar tremura şi zvâcnea din picioare, aşa
că Muta-mică i s-a aşezat pe glezne, rezistând cu greu, iar Chioara i-a tăiat
gâtul cu propria-i sabie lungă de cavalerist pe care i-a trecut-o surorii, care o
ceruse ca să taie ceva dintre picioarele nenorocitului...
Când El, ameţit, a ajuns în faţa fetelor (şi între morţi), Chioara tocmai
spărgea ulciorul cel mare iar Muta-mică ulciorul ei, pentru ca nici măcar primejdia
otrăvirii din pereţii vaselor să nu rămână; grijă dar şi gesturi -semne
de bunăstare...
Din acea luptă (nu), Lui I-a rămas, o vreme, numai căutătura ciudată a
nu- copilului Muta-mică privind soldaţii ucişi şi apoi rugul lor... De căutătura
Ex Ponto nr. 3, 2011
51