Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

şi nu numai oase, apoi s-a făcut o bortă, iar El a continuat să rupă şi pământ,
şi piatră, frenetic, până ce a lărgit borta şi i-a îndepărtat tavanul, şi atunci a
apărut, într-adevăr, ceva...
Un schelet (fără oasele unui braţ, şi fără nişte coaste, care dispăruseră
la săpat) învelit parţial în pânză albă, un schelet de judecat ca foarte curat,
deşi nou, cu maxilarele închise, cu păr negru-negru, lung, cu o monedă lucitoare
pe ce fusese pieptul... Şi pe, şi în schelet, în fostul pântece, zăcea un
al doilea, de-o şchioapă, chircit într-o parte, cu oase parcă mai curate şi mai
noi, parcă lucind...
Muta L-a pus să dezgroape oasele, cu mare grijă. Şi apoi să le îngroape, cu
şi mai mare grijă, departe, în crâng, la rădăcina unui stejar străbunic, aşa cum
fuseseră prinse în prima groapă dar neapărat cu ţestele spre Răsărit şi neapărat
având alături un ulcior cu vin şi o ulcică plină cu boabe de grâu. Iar treaba
aceea El a săvârşit-o singur. Cu asinii, cuţitoiul şi hârleţul improvizat...
Peste noapte, firesc, porţiunea de zid scociorâtă s-a prăbuşit, şi pe El
refacerea L-a costat opt zile încheiate şi nişte scule rupte.
Asta a fost ce s-a petrecut cu locul acela de sub (din) zidul locului, cel
primul construit, atunci. Ce se întâmplase odinioară, tot acolo, nu era de ştiut
şi prea puţin de înţeles...
Băiatul n-a mai apărut.
Animalele şi-au recăpătat starea cea bună.
În gropile-capcană nu s-au prins lupi, ci doar o mistreaţă bătrână şi
aproape oarbă...
...Înainte de spartul iernii, pe Chioara (care Îl ajuta din ce în ce mai mult
la vânătoare, ca să înveţe) a lovit-o un cerb gonit de lupi, chiar pe poteca ce
ducea la crâng. Chioara s-a agăţat zdravăn de viaţă şi a murit abia peste patru
zile. Pentru ea, El a doborât un stejar (ultimul, puternic) din crâng şi a pregătit
un rug frumos, dar înainte să-l aprindă, femeile bătrâne şi fetele au mai vrut,
cu tărie, să mai facă un lucru important: i-au înfipt în piept, moartei, un ţăruş
de lemn, bătându-l cu maiul, şi pentru că s-ar fi putut să nu fie îndeajuns,
i-au deschis de tot pieptul, au scos inima cea mare şi au ars-o, mai întâi, iar
cenuşa au amestecat-o cu vin şi au băut amestecul, ele, mai întâi, şi fetele,
şi insistând, fără succes, să bea şi El.
Seara, strânse roată (cu Piu şi Milă între ele), I-au povestit ce făcea Chioara,
de un timp, cu ele şi cu ei, nu neapărat noaptea dar mai ales noaptea, în
culcuşuri, cum le (şi îi) muşca, de toate cele, dar mai ales de gât şi de pântece,
dar şi de ţâţe şi ţâţişoare şi de puţe, cum nu-şi mai frigea carnea, ci fura din
cărnuri înainte să se frigă, ca să aibă bucăţi crude de mâncare, şi cum poate
că avea pofte nebune pentru că, dacă se zicea că doarme, se zvârcolea în
culcuş şi gemea şi ofta şi ţipa cu întărâtare. Spuneau astea bătrânele (dar nu
Pia), fetele, fetele-fetiţe şi Piu şi Milă... Iar El n -a râs.
Oricum, Chioara a rămas dusă-dusă, şi i s -a simţit, o vreme, lipsa, ca
unuia destoinic...
După primele semne clare ale primăverii, El a pregătit un drum lung, a
luat cuţitoiul, mai ales, apoi şi pe Piu, un asin (mai mult ca să fie), şi a pornit-o
spre capitala provinciei, dar de fapt prin stepă, numai, pentru că nu mai
avea decât gândul şi apoi nişte monede de argint şi de bronz redescoperite,
întâmplător, în fundul cufărului...
Iarna muribundă a mai avut de socotit o bucată, s-a întors pe neaşteptate
şi a lovit cu frig, cu lapoviţă şi apoi cu polei, iar pe ei i-a prins la o jumătate de
zi depărtare de loc. El a hotărât să înnopteze într-o văgăună în care grupul
Ex Ponto nr. 3, 2011
55