Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
Primăvara I-a adus o fată aproape aşa cum începuse El să-Şi dorească:
tânără, aproape frumoasă şi aproape supusă. I-a adus-o cu un rest de barcă,
pe nişte valuri mici următoare unei furtuni. Frigul, foamea şi oboseala fuseseră
cât pe ce să alunge din ea ultima pâlpâire, şi a fost nevoie de trei ori trei zile
ca fata să-şi revină şi să se reumple cu viaţă.
Se numea Lucilia, dar El i-a spus tot Marea. Schimbarea nu i-a plăcut,
fetei, şi dacă a fost, în vreun fel, îndărătnică, atunci a fost în aceea de a nu
răspunde, cu nici un chip, dacă era strigată altfel decât pe numele Lucilia.
Nepoată, fiică, soră şi poate nevastă de pescari, dusese un trai cumplit, în
cătunul din miazănoapte, şi n-a fost niciodată limpede dacă locul doar salvase
un suflet sau şi găzduise o fugară.
Marea-Lucilia şi-a acceptat din prima clipă noua condiţie. A părut chiar
bucuroasă de ce îi prevestiseră că va face Pia, Muta-mică şi Marea (adevărata
Marea sau prima Marea).
Doar că, după prima noapte petrecută în coliba Lui, El nu a lăsat-o nici
să se îngrijească de animale, nici să facă de mâncare, nici să vadă de treburile
mărunte (fie chiar dereticatul în colibă), n-a pus-o nici în rând pentru
strajă şi la nimic altceva. O ţinea aproape numai în colibă, ziua-noaptea,
împreunându-Se cu ea în felurite feluri, dormind înainte şi după împreunare,
mâncând cu ea mâncarea mereu gustată, înainte, de cine o aducea, doar
privind-o cum se mişcă prin încăpere, cum cântă sau cum povesteşte, cum
se spală sau cum mănâncă, privind-o cum doarme, cum priveşte marea prin
fanta- fereastră sau privind-o cum Îl priveşte. Şi bea vin, fără să aibă tovărăşia
ei şi fără să o oblige...
Din cele făcute (tot de El, bineînţeles) să-I fie Lui datorii de îndeplinit în
Loc, păstrase numai controlul strict al treburilor făcute de celelalte şi, mai
ales, controlul posturilor de veghe de pe zid. (Pentru o nouă nerespectare a
timpului de veghe, era să o omoare în bătaia cu vergi pe Muta-mică şi l-a dus
la leşin cu zacere rea pe Milă.)
Zilele treceau. Şi El nu vedea, pentru că nu avea cum să vadă, că Pia şi
fetele sunt tot mai ascultătoare tot mai mult din frică şi că aşteaptă.
Într-o dimineaţă, mai devreme decât Îşi avea obiceiul, ducându-Se să
mai ia vin din groapa-pivniţă, a auzit de la o pală de vânt cum cineva ţipă şi
altcineva se vaită, şi a dat fuga înapoi la coliba mare, doar ca să o vadă pe
Lucilia-Marea dormind somnul ei de prunc, a trezit-o ca să o aibă aşa şi aşa
şi altfel, iar odată cu mâncarea, Muta-mică I-a adus şi vestea că prizonierele
tocmai se bătuseră, în groapa lor... El n-a dat atenţie, grăbit să mănânce, să
bea, să o privească pe Lucilia -Marea cum cântă, chiar dansează (!) şi cum
Îl priveşte, să o ceară şi să se bucure de noua împreunare... Dar între suspinele
şi gemetele Luciliei a auzit iarăşi ţipete slabe mânate de vânt, şi după
împreunare Şi-a amânat somnul ca să afle că fetele, cu Muta-mică în frunte,
le omorâseră pe femeile din groapă aruncând în ele cu bolovani şi tocmai
astupau groapa, împingând înăuntru pământul scos de acolo în urmă cu mai
bine de un an dar şi nisip, fără să recupereze vreun lucruşor din groapă şi
fără să se încredinţeze că nenorocitele chiar muriseră, toate, de tot...
Fapta aceea a liniştit destul suflarea locului. Dar a trezit şi nişte gânduri...
Într-o zi, Milă, cocoşat de propria sa îndrăzneală, L-a pândit şi, când
a avut ocazia (El ieşise să-Şi facă nevoile, dar şi să golească oala pentru
trebuinţe a Luciliei) I-a vorbit, tremurând, spunând că Muta, bătrâna, a ajuns
neputincioasă, şi la fel - Roşcata-fără- ureche care, în plus, vorbeşte şi urât,
58