Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
Locul are o seducţie, o taină, un duh al său. Numai cei iniţiaţi au privilegiul
de a i le desluşi şi înţelege pe de-a-ntregul. Toată viaţa mea am tânjit după
frumuseţi rafinate, convingătoare, capabile să te înalţe pe culmile sublimului.
Una le-a întrecut însă pe toate. Aceasta este imaginea vastă a Ostrovului şi a
împrejurimilor sale. Dealurile şi platourile acoperite de vii, de livezi şi de plantaţii
de salcâm peste care şiroieşte un soare mărinimos; fluviul impozant cu imperiul
lui de braţe labirintice, de insule mari şi mici, de lunci, bălţi şi păduri năvalnice,
devastatoare; valea albastră, în terase, care se surpă domol spre fluviu şi în care
este cuibărit satul; câmpia de dincolo de ape ca o himeră trandafirie şi îndepărtată;
zările înalte, fără sfârşit, auroase, văzute de pe culmile de la Parapet sau
Arab-Tabia, alcătuiesc un peisaj desăvârşit. De multe ori am spus că, dacă vrei
să vezi chipul lui Dumnezeu, trebuie să mergi la Ostrov pe colinele de-acolo şi
să priveşti în jur imensităţile care ţi se deschid în faţa ochilor şi vei fi un privilegiat
şi vei avea sentimentul deplin al zborului şi că ceea ce ţi se arată dinaintea lor
este o minune. O pace atotbiruitoare ţi se strecoară pe nesimţite atunci în suflet.
Încă din copilărie şi adolescenţă, de aici am învăţat lecţia rară a acestei frumuseţi
încărcate de sensuri grele, inconfundabile.
Colţul acesta de lume dintre ape şi cer dă frâu liber imaginaţiei, cugetului
şi inimii, relevându-ţi simplitatea şi măreţia existenţei. El este, deopotrivă, o
sinteză a unei armonii şi geologii copleşitoare şi o sinteză omenească alcătuită
din mocani sibieni şi colonişti valahi cu amestecătură de băştinaşi de pe ambele
maluri ale fluviului.
Amplitudinea şi transparenţa luminii neverosimile care-l ocroteşte, deschid
calea spre miracol. Miracol ce te invadează şi te obligă să năzuieşti spre sinceritate
şi absolut, iar încetul cu încetul te împinge să începi să născoceşti tot felul
de istorii despre misterul din peisaje, oameni şi din viaţa lor. Până la a aşterne
aceste relatări pe hârtie, nu mai este decât un pas. Aşa îmi place să cred că
au procedat toţi cei care au trecut pe aici şi au lăsat pagini memorabile despre
acest capăt îndepărtat de ţară de la Dunăre. La jumătatea secolului al XVII-lea
el este semnalat în însemnările sale de către vestitul călător şi cronicar turc Evlia
Celebi. Ion Ionescu de la Brad îi acordă şi el atenţie în Excursiunea agricolă în
câmpia Dobrogei. Teodor Burada îl consemnează în O călătorie în Dobrogea.
Hortensia Papadat Bengescu, care a locuit în Ostrov în anii fragezi ai copilăriei
cu tatăl ei, comandantul militar al zonei şi cu mătuşa Iulia, învăţătoare, îl evocă
emoţionant în Amintiri dobrogene. M. D. Ionescu-Dobrogeanul îl descrie cu
instrumentele istoricului şi geografului în monumentala sa lucrare Dobrogea în
pragul veacului al XX-lea. Emanoil Bucuţa în romanul Fuga lui Şefki, plasat
la Silistra, îi surprinde policromia şi sonurile oriental-balcanice. Atraşi de taina
crucilor făcătoare de minuni de la Dervent, de puterea lor tămăduitoare şi purificatoare
au fost şi Mihail Sadoveanu (în însemnarea de călătorie Ostrov din ciclul
Privelişti dobrogene) şi Vasile Voiculescu (în excelentul roman Zahei orbul).
Poeţii Dimitrie Batova (alias Dimitrie Popescu), originar din satul Ion Corvin, în
unicul său volum Aliquid şi Liuben Dumitru, de loc din satul Vlahi şi stabilit în
Silistra, în placheta Metanii prin chilii – în versuri îmbrăcând haina baladei sau
a scrisorii au definit dimensiunile insolite de esenţă metafizică ale acestui topos.
Şi nu în ultimul rând Ştefan Bănulescu, în Iarna bărbaţilor îi nemureşte drumul
de ape, trimiţându-şi protagoniştii cu bărcile încărcate cu grâne, tocmai de jos,
de la Făcăieni, să le schimbe pe vinurile şi rachiurile cele mai straşnice de aici.
Între hotarele acestei lumi am deschis ochii, în spiritul şi legile ei am crescut
şi m-am format. Ea are asupra mea o seducţie greu de definit, greu de explicat.
Şi nu pot rezista ispitei de a nu-i auzi chemarea, de a nu-i lua în seamă cântecu-i
nepieritor. În egală măsură, acesta este, de fapt, şi cântecul vieţii mele.
6