Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

„Că era gagica neichii
să-i săruţi poala scurteichii,
cu buze de micşunele,
muşca-i-ar neica din ele!”
Dacă cei mai mulţi dintre scriitorii suspectaţi de balcanism – Nicolae Filimon,
Ion Ghica, ş.a. sunt vizuali, construind ample fresce ca fundal pentru o
umanitate periferică, Miron Radu Paraschivescu, asemenea înaintaşului său
cel mai direct, Anton Pann, este un auditiv. Un auditiv era şi I.L.Caragiale, iar
Mitică al lui, tipul auditiv al balcanicului, o variantă originală în notă comică a
lui Nastratin Hogea. La Miron Radu Paraschivescu lipseşte intenţia de satiră,
el consonează cu această lume, o îndrăgeşte, i se integrează, vrea să o privească
dincolo de orice prejudecată în adevărul ei omenesc şi o recuperează
în această viziune de empatie.
Cuvântul este adevărata vedetă a acestei poezii. Întors pe toate feţele,
răstălmăcit, ciocănit cu dalta sufletului pentru a răspunde tuturor aşteptărilor,
multiplicat pentru a răsfrânge întreaga paletă de semnificaţii în asocieri
argotice păstrând intact parfumul mahalalei. Supus atâtor încercări, cuvântul
naşte umorul suburban, predilecţia pentru farsă, altfel spus, mahalagismul
ca atitudine în faţa vieţii.
Mahalaua este un spaţiu geografic şi spiritual, având însemnele unei
lumi care i se integrează aspirând permanent spre un centru iradiant. Gama
sentimentelor pe care o suscită cuvintele acestea cu iz ascuţit de periferie se
aşază pe portativul sentimentelor afectate, hiperbolizate pe struna patetismului,
a sentimentalismului. Emfaza, o anume aroganţă venită din histrionismul
impus de patetic sunt constituente ale acestei lumi care le-a adoptat alunecând
spre farsa tragică.
Personajele lui Miron Radu Paraschivescu adoptă jocul retoric dar şi conformismul
mahalalei care, prin imitaţia formelor tinde, aspiră spre centru. E o
lume caricaturizată, definită prin degradarea marilor sentimente. Senzaţia de
bâlci, de lume răsturnată este întreţinută şi prin cuvintele prin care autorul o
pictează colorat şi ţipător acompaniindu-i şi o muzică la fel de stridentă când îşi
strigă ofurile, dar şi una sentimental-minoră, de romanţă periferică. Totul pare
să se reducă la un etalon bufon, anecdoticul definind prin poantă aspiraţiile
acestei lumi atinsă iremediabil de duhul balcanică în notă bufă, burlescă.
Tragicul este mereu eludat de Miron Radu Paraschivescu. El nu cântă
pe registre largi, îşi restrânge acordurile pentru a cânta pe o strună de vioară
la urechile celor atinşi de aceeaşi plăcere ca şi el. Nu are, de asemenea, în
vedere, ca Ion Barbu, „altă Grecie posibilă” în care apolinicul şi dionisiacul
să fuzioneze, de aceea pare mereu un satyr din alaiul lui Dionisos, atras de
frenezia vieţii, de spectacolul ei sinestezic, receptat şi trăit cu voluptate.
Mahalaua lui Miron Radu Paraschivescu este, şi din punct de vedere
auditiv, o lume suficientă sieşi cu personajele şi poveştile sale, cu dramele
sale, dedată freneziei vieţii, fără aspiraţii metafizice sau sentiment cosmic.
Apetenţa pentru poveste şi istorie, pentru retorica populară menţine această
lume în limitele unei intuiţii auditive care-i defineşte filosofia, mentalitatea,
tipologia înscriind-o în vremelnicie.
Ex Ponto nr. 3, 2011
123