Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Consacrarea ca poet se datorează plachetei Caligrafie pe zăpadă (1940),
premiată de „Fundaţiile Regale” cu „Premiul Scriitorilor Tineri”. În 1943 îi apare
primul roman, Ultima oră, fără ecou în critică dar care, prin titlu, anticipează
capodopera. Ca reporter de război pe Frontul din Răsărit, publică trei cărţi, de
un succes aparte bucurându-se Ard malurile Nistrului (1941), cu prefaţa lui
Tudor Arghezi, care a cunoscut patru ediţii. Celelalte volume sunt publicate în
1942: Am luptat în Crimeea (prefaţat de Ionel Teodoreanu), Cu submarinul
la asediul Sevastopolului (e vorba de submarinul „Delfinul”, autorul fiind un
veritabil membru al echipajului; n.n.). Pagini încărcate de lirism alternează cu
descrieri ale grozăviei luptelor, cu scene ce exultă eroismul soldaţilor noştri în
efortul de dezrobire a unei părţi din ţară, cotropite de ruşi. „Cei mai sălbatici
oameni ai secolului nostru” opun o rezistenţă îndârjită, creşte numărul destinelor
tragice, dar se şi intensifică acea „viziune superficială” a întregului, după
sintagma de peste ani a lui Mircea Zaciu, destul de rezervat, când nu de-a
dreptul ostil, la adresa valorii operei lui C.V.Gheorghiu. Scriitorii vremii însă au
reacţionat binevoitor, desigur că şi din ardenţă patriotică. Tudor Arghezi, de
ex., scrie: „Ai norocul, pentru cetitorul de slovă însufleţită, că aduni în volumul
de faţă laolaltă, şi că-i confunzi, doi camarazi ai lepădării de sine, pe poet
şi pe soldat”. Foarte elogios este şi viitorul detractor al lui Arghezi, şi anume
Miron Radu Paraschivescu: „Constantin Virgil Gheorghiu e un poet. Un poet
în toată regula, cu sensibilitatea şi optica mereu proaspătă.”
Etapa următoare a receptării, cea postbelică, este aceea a exilului, incluzând
oameni de cultură şi scriitori străini, din întreaga lume. Dintre românii aflaţi
în ţară, denigrator este Marin Preda în Viaţa ca o pradă. Întreaga activitate
literară de aici se datorează, într-un fel şi stă în umbră, romanului Ora 25
(1949). Acesta apare la Editura „Plon”, Paris, în traducerea franceză a Monicăi
Lovinescu 1 , excelentă, şi cu prefaţa directorului reputatei Le Figaro littèraire,
Gabriel Marcel, ceea ce a şi determinat o avalanşă de cronici semnate de
importanţi critici şi teoreticieni, fiind suficient să-i amintim pe Raymond Aron,
Denis de Rougemont, Maurice Nadeau. Iar intervenţiile lui Mircea Eliade,
aflat pe atunci la Paris, s-au dovedit efectiv favorabile, în primul rând prin
recomandarea făcută lui Gabriel Marcel de a scrie prefaţa.
Perioada postbelică a receptării lui C.V.Gheorghiu în ţară cunoaşte două
etape distincte. Cea dintâi aparţine anilor dinaintea lui decembrie 1989,
caracterizată fie printr-o tăcere absolută, fie prin atacarea omului căruia i se
reproşază cu ferocitate şi ieşirile cunoscute de mai toţi, şi faptele nefăcute
dar atribuite lui. Îl aminteam mai înainte pe Marin Preda, lui alăturându-i-se
„colaboratorii” revistei pentru străini Glasul patriei, printre ei numărându-se
şi Nichifor Crainic. Reproşurile, mai fruste ori mai voalate, au continuat şi
în anii postdecembrişti. Îl citasem ceva mai devreme pe Mircea Zaciu, critic
de prim rang, care în articolul lui Dicţionarul scriitorilor români, literele D-L,
preluat şi în Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, scria despre Ora 25: „…
interpretarea «istorică» a evenimentelor şi implicaţiile «româneşti» stârnesc
alternativ zâmbetul şi stupefacţia. Un infantilism socio-istoric e dublat de o
epică primitivă, amintind soluţiile celei mai ieftine literaturi de senzaţie de la
începuturile romanului autohton. Ambiţia de a reconstitui, prin intermediul
dramei unui ţăran-fantoşă, o frescă europeană a cataclismului din 1943-1945
se soldează cu un penibil rezultat estetic.” După puţin timp îşi va schimba
opinia, poate din motive editoriale, afirmând că Ora 25 reprezintă „un important
moment românesc în creaţia romanescă universală”. În schimb, din
câte ştiu Cornel Ungureanu nu a schimbat direcţia, rămânând consecvent
Ex Ponto nr. 3, 2011
141