Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

câmpia îşi înalţă florile,/ greierii muşcă din noapte,/ Îngerii îşi întind braţele/
şi ne poartă pe ape!...// Păsările saltă în aer, dar niciuna nu cântă!.../ Singur,
clopotul bate/ Cu limba căzută-ntr-o parte,/ iar lumea se-nchină/ şi piere în
umbră!...// Ştiu că eşti tot mai singur/ şi îţi este dor,/ de aceea îţi scriu poeme/
cu inima de mătase,/ în timp ce marea/ ne leagănă visul,// Iar tu stai acolo,
pe aburul/ norilor, până se face ziuă,/ până se face noapte,/ până vom trece
pragul/ de dragoste şi de moarte!...“ (Până vom trece pragul).
Cartea Cu privighetoarea pe umăr a Iulianei Paloda-Popescu este,
indiferent de pagina la care o deschidem o carte a bucuriei de a exista prin
Cuvântul Domnului. Girată printr-o prefaţă a lui Radu Cârneci, e o carte a
concilierii universale prin credinţă şi prin armonia elementelor fundamentale
ale firii. Ea luminează asemeni lacrimilor lui Christ ori a rănilor sale. E surprins
în aceste poeme de zile mari miracolul prin care increatul ori paradisul
amniotic hălăduieşte cu viaţa şi cu moartea, aceasta din urmă nefiind, la
rându-i, decât o perpetuă revenire în foşnetele mării şi-n cântecele păsărilor,
un éternel retour prin care şi în care realitatea şi visul, numitul şi nenumitul,
strigătul/cântecul şi tăcerea se întrepătrund şi se stimulează reciproc într-o
inegalabilă sărbătoare a luminii smerite.
Prin asemnea cărţi, întru totul curate şi ziditoare întru frumos şi credinţă
atingând nu o dată trăirea şi arderea mistică, tradiţia poeziei religioase româneşti
având ca repere nume precum Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga,
Nichifor Crainic, Radu Gyr, Valeriu Anania, Daniel Turcea ori Ioan Alexandru
e pe un drum şi pe nişte mâini cum nu se poate mai bune.
NASTASIA SAVIN
Universul ficţional şi Iarba Albă
Î
n volumul lui Arthur Porumboiu, Iarba Albă, înţelesul se lasă descifrat
după relectura povestirilor, în logica întrepătrunderii simbolurilor. Textele
din prezentul volum propun o nouă lume, fiecare povestire contribuie la
consolidarea coordonatelor minime ale spaţiului epic.
Noi ne vom opri asupra povestirii care dă şi titlul volumului Iarba
Albă.
Cum se cunoaşte, Lotman consideră că compoziţia grafică a textului
oferă lectorului semnalul imediat asupra naturii poeticităţii narative, textul
poetico-narativ fiind o construcţie spaţială în care cuvintele se anulează
şi alternează conform unui ritm vocalic şi consonantic bine stabilit. Alegerea
cuvintelor nu ţine de cauzalitate, cum se întâmplă de regulă în proză,
ci de funcţia poetică, deci de stilul artistic şi nu de cel amprentă. Astfel,
stranietatea şi originalitatea actantului Alexandru se poate „lectura” în
chiar descrierea peisajului. Câmpurile lexicale în jurul cărora gravitează
macropropoziţile sunt legate de „Alexandru” şi de „Cimitir”. Spaţiul este
încărcat de valenţe simbolice. Avem de-a face cu o descriere emblema-
Ex Ponto nr. 3, 2011
163