Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

mari scriitori români
ILEANA MARIN
Plăcerea de a-l citi pe Urmuz
G
iovanni Rotiroti revine asupra Paginilor Bizare ale lui Urmuz cu o nouă
perspectivă care combină istoria literară cu psihanaliza, urmărind cum
succesorii lui Urmuz l-au recreat, la fel cum Hawthorne îl anticipează
pe Kafka, conform teoriei lui Borges. În cazul lui Urmuz, Rotiroti arată
cum Tzara, Ionescu, Celan, Gherasim Luca dar şi Cărtărescu contribuie
la recitirea lui Urmuz prin noi lentile. Cele cinci proze pe care autorul le
incorporează integral în discursul lui critic ca probe textuale devin noi
opere la fel cum explicarea pseudonimului „Urmuz” devine o căutare psihanalitică
a „numelui tatălui” de la Lacan. Urmuz este autorul unei cronici
de familie în care Dimitrie Dumitrescu-Buzău se reflectă caricatural şi
absurd, dar care participă cu o serie de detalii personale: existenţa unei
surori, pasiunea pentru muzică a mamei, autoritatea tatălui, precum şi
insensibilitatea acestuia.
În Puţină metafizică şi astronomie scriitura este considerată terenul
autentic de confruntare cu tatăl şi cu ceilalţi fraţi, confruntare cu celălalt,
cu cel cu care împărtăşeşte parte din identitate şi tocmai de aceea este
atât de important să se evidenţieze diferenţa ireductibilă pentru a se
ajunge la cuvântul care îngroapă experienţa realităţii. Astfel se produce
un suicid textual care, chiar dacă nu anunţă suicidul scriitorului, reţine
urmele asociaţiilor de idei care „menţin în acţiune urmele semnificante,
depozitare ale unui secret, efecte-simptome al unui eveniment traumatic
care se revelează în forma unui rebus enigmatic care rezistă sensului”
(22). Pentru Rotiroti, faptul că Urmuz şi-a schimbat numele în Demetru
Demetrescu-Buzău jucându-se cu vocabulele numelui tatălui său Dimitrie
Ionescu-Buzău, este cheia interpretării secretului pe care scriitorul vrea
să-l închidă, şi-anume faptul că tatăl se imprimă iremediabil în fiu şi-i lasă
nu numai moştenirea genetică şi a numelui, ci şi responsabilitatea faţă
de ordinea simbolică a limbajului. Refuzând să rămână închis în „cripta”
numelui tatălui, Urmuz abordează problematica numelui direct în Algazy
& Grummer: „Se pare că remediul nu poate fi decât unul singur: sau să- şi
găsească fiecare alt nume, în adevăr adecvat realităţii lor personale, sau
să se modifice pe ei înşişi, cât mai e timpul, ca formă şi ca roluri, după
singura estetică a numelor ce poartă, dacă vor să le mai păstreze... “ (24).
Ex Ponto nr. 3, 2011
125