Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
nici o datorie, doar ca să existe stând. Asta înseamnă arta! Fără planuri croite
în cap şi fără gânduri, părăsindu-se pe sine însuşi în vraja contemplării. De
fapt, poate că tocmai asta i-a transmis doamna Leopoldina, nevasta lui Gică
Rasol... Şi dl. Nica se burzului în sine. Nu cumva face panegiricul artei tocmai
fiindcă a întâlnit-o pe marea doamnă a urbei şi se temea şi se neliniştea, iar
acum încerca să găsească o noimă nepericuloasă prezenţei ei şi-a celorlalţi
acolo Câte nu se pot ascunde, doar, în dosul artei!... Încă de dimineaţă îi
mersese rău. Se enervase cu Grecul, trăsese spaimă cu Amelia, fiica primarului,
îi ieşise în cale Triţă Costin şi, ca să pună capac, primise telefon de la
Pitic Orfeanu, un telefon ce-l punea în postura de trădător. Iar aici, la Orfeanu,
să dai de gura slobodă a lui Porumbelu parcă n-ar fi fost de ajuns, ci-ţi mai
răsare-n cale şi doamna Leopoldina! Sit! Anatema! Dl. Nica socoti în gând.
E marţi! – îşi spuse cu subînţeles. Fiindcă marţea, se ştie, sunt trei ceasuri
rele, în loc să fie Trei Graţii, mult mai plăcute gustului public. Şi-au fost pline
astă-dată, ba, vorba lui Porumbelu, şi mai şi! Chiar depăşiseră măsura. Dl.
Nica nu îndrăzni să se uite la ceas de faţă cu Orfeanu, de teamă să nu se
interpreteze. „Dragul meu, dar unde te grăbeşti”, i-ar fi putut reproşa, blând,
Pitic cel roşcovan, fără a şti că dl. Nica îşi priveşte ceasul doar ca să vadă
de-au trecut cele trei ceasuri rele. În sfârşit, Orfeanu veni, brusc, la subiect,
dar mai bine ar fi uitat de el.
― Ia zi-mi, dragă domnule Nica – începu Orfeanu şi faţa lui, atât de calmă
şi binevoitoare până atunci, se înăspri şi se strânse. Ce-mi poţi spune despre
nepoată-mea Miruna, fata părintelui Sorescu, cumnatul meu, că pentru ea
fac moarte de om!
Dl. Nica se fâstâci. Nu atât pentru că s-ar fi dat o bătălie morală în el,
cântărind de e drept ori ba să vorbească. Dar nu ştia „mare lucru” de Miruna.
E drept că făcea parte din anturajul primarului, că stătea ziulica întreagă în
casa acestuia, dar nu primea decât informaţii „politice” şi înjurături. La o adică,
şi de-ar fi vrut, nu avea ce trăda, cum trăda. Ca să trădezi, trebuie să fii, totuşi,
cineva! Nu orice pârlit poate trăda, nu din alt motiv, dar nu are ce şi pe cine.
Dl. Nica se simţi, dintr-o dată, mărunt, de unde, până abia de curând, şi mai
cu seamă după ce primise telefon de la Pitic Orfeanu, se crezuse o persoană
însemnată, remarcabilă. Acum, îşi dădea seama că e doar un pion. Un pion
e un ins orb, care doar execută, într-un angrenaj, un mic efort şi asupra lui
se exercită o mică presiune exterioară, dar nu el pune ceva în mişcare. Ar
putea, foarte bine, să dispară şi mecanismul nu s-ar opri, ba nici n-ar băga
de seamă că el, dl. Nica, a fost scos la mezat. De fapt, îşi spuse, aş putea să
dispar şi totul ar merge mai departe fără să se ia aminte că eu nu mai sunt.
Inspiră adânc gândind asta şi parcă prinse un pic de curaj. Câţi oameni nu
mor, ba încă uneori unii de vază şi pentru doar atât, lumea nu se opreşte în
loc... Nu avea ce trăda, deşi, chiar de-ar fi avut, oricum îşi punea fermoar la
gură. Aşa să ştiţi!
― Hai, dragă – spuse Pitic Orfeanu ―, ţie ţi-a mers vestea că ştii tot. Şi
nu doar din cele trecute şi prezente, ci şi din cele viitoare. Eşti, într-un anume
fel, aidoma lui Calchas, profetul. Fă o proorocire, te rog.
Sub aparenţa de amabilitate, dl. Nica simţi la Pitic Orfeanu o mare răutate
şi, cum tăcerea i-ar fi fost osândită, preferă să dea cu presupusul, în loc să
spună că nu ştie.
― Miruna umblă cu Alecu, fiul lui Gică Rasol – spuse el de parcă ar fi
făcut vreo scofală rostind ceva ce ştia toată lumea.
40