Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

când „mănâncă [la propriu] Cartea” şi acest proces de consumare a scriiturii
urmuziene - spune Rotiroti - este vizibil în poemul lui Celan. Oricât de
neaşteptate sunt interpretările oferite ele sunt convingătoare şi coagulează
erudiţia lui Rotiroti în scopul arheologic de scoatere la lumină a unor frânturi
de sensuri pe care textul Urmuz încă le păstrează. Hegel prin Kojève prin
Mikkel Bosch Jacobsen sau Gherasim Luca prin Deleuze devin alte oglinzi
ale lui Urmuz.
În cel de-al treilea capitol despre lsmail şi Turnavitu, cititorul deja familiarizat
cu meandrele criticului prin filosofie şi psihanaliză, se întâlneşte cu o altă serie
de lecturi meta urmuziene: Italo Calvino cu Baronul în copaci, cu Empedocle
citit de Ismail al-Ro’ayni, la rândul lui citit de Henri Corbin în Istoria filosofiei
islamice. Lecturile succesive către posibilii stimuli textuali urmuzieni adaugă
straturi hermeneutice. Numele lui Ismail singur are cel puţin trei trimiteri: referinţa
biblică, trimiterea publicitară la regiunea Dobrogea şi la localitatea cu
acelaşi nume din Basarabia. Dar coincidenţele nu apar pur şi simplu în textul
lui Urmuz. În acest sens, „strada Arionoaia” pe care rătăceşte Ismail ascunde
un alt nume, cel al teologului arab Isma’il ibn Abdillah al-Ro’azni. Ismail este
şi un pseudo-teolog musulman, un humunculus obţinut prin evoluţia ştiinţei
faţă de care autorul joacă rolul tatălui care poate crea prin jocul lingvistic. De
data aceasta este registrul arab cel care intră în deconstrucţie şi reconstrucţie
şi odată reconstruit, după cum indică chiar celălalt nume, „Turnavitu”, al
ventilatorului care se răsuceşte şi care vântură, între altele, literele din nume,
adresele din Bucureşti, istoria sau pur şi simplu referenţii. În iureşul lui, cuvintele
zboară şi ajung în mod cu totul suprarealist până la piesa lui Eugen
Ionescu Cântăreaţa cheală, în care cuvântul se dezintegrează, se sinucide,
asemeni „funestului plan al sinuciderii” lui Turnavitu. Din punctul de vedere
al lui Ismail, Turnavitu este, deci, numele care creează imaginea celuilalt ca
dorinţă a dorinţei, ca expresie a insecurităţii fiinţei la Urmuz.
La nivelul limbajului, dorinţa se confundă cu căutarea originii cuvântului
până când ajunge la grafemul mut, ca în Pâlnia şi Stamate. Mini-romanul în
patru părţi este, în lectura lui Rotiroti, un text despre apariţia cuvântului în care
autorul se comportă ca un „operator textual avans la lettre”. Pentru Rotiroti,
Urmuz este mai mult decât scriitorul care amestecă nivelurile semantice şi
convoacă seriile de conotaţii ale mesajului conform criticii lui Marin Mincu şi
mai mult decât cel care se foloseşte de limbajul birocraţiei pentru a submina
figura autorităţii paterne conform cu Nicolae Balotă. Urmuz este cel care îl
construieşte pe Celălalt prin limbajul personajelor sale şi juisează odată cu ele.
Faptul că Stamate este un Ulise asemeni personajului din Tăcerea sirenelor
de Kafka antrenează căutarea hermeneutică a destinaţiei lui, iar criticul se
lansează într-o interpretare a sugestiilor erotice stabilind conexiuni cu fedeli
d’amore, Botticelli, Dante sau Kant.
Trimiterile lingvistice sunt însă şi mai multe. Exemplul cel mai bun, poate,
este acela al cuvântului din paranteza din primul paragraf în care, aparent,
avem de a face cu descrierea apartamentului lui Stamate. Între obiecte, se
află „o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând în mână o sintaxă
şi... 20 de bani bacşiş...” (76). Termenul din paranteză trimite la Şcoala Ardeleană,
şi mai precis la Petru Maior, autor al volumului Orthographia romana
sive latina valachica una cum clavi, susţinător al unităţii lingvistice a tuturor
românilor. În subteran, ceea ce pare o ironie la adresa cărturarului ardelean
poate fi un indiciu al obsesiei lingvistice care deschide drumul unei lungi liste
de aluzii: Aristotel prin „cele şapte emisfere ale lui Ptolemeu”; Leibniz prin „ca-
Ex Ponto nr. 3, 2011
127