Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

3. E. Cioran, „Nae Ionescu şi drama lucidităţii”, în Vremea, anul X, nr. 490, 6 iunie
1937, p. 4.
4. În 1937 Cioran va recunoaşte că experienţa tragicului este în mod fundamental
accesul la necunoaştere, adică la acea cunoaştere a Celuilalt care este necompresibil
subiectului cunoaşterii. Totuşi, exact din această cunoaştere a Celuilalt derivă poziţia
sa în discurs. Conştiinţa este ca şi sfâşiată de experienţa tragicului. În dureroasa criză
apare ca o crăpătură a structurii blindate a identităţii. În această transmitere a subiectivităţii
de la subiect la subiect, nemediată de discurs, ci doar de lacrimi, a apărut poate
un fel de suspendare a ordinii simbolice care s-a transformat în experienţa obsesivă a
devastării, a distrugerii, a autorupturii. Luciditatea îi apare lui Cioran asemeni unei „lumini
întunecate pe care ar fi fost bine să nu o fi văzut-o”. Dar aceasta a fost şi pentru Cioran
experienţa personală a „comunităţii politice de destin”, o comunitate care va fi sfâşiată
şi care va sfâşia asemeni unui privilegiu dureros care va dizolva pretenţia de dominaţie
a subiectului cunoaşterii şi care va fărâma iluzia autofondării conştiinţei colective şi a
voinţei de fuziune a puterii. Cu alte cuvinte, pentru Cioran a fost vorba de acel tip de
necunoaştere care provine din indecizia Celuilalt faţă de care, după cum a demonstrat
în manieră exemplară Georges Bataille, orice experienţă colectivă, invariabil, se admite.
Aceasta comportă în real absoluta devastare interioară fără ca subiectul să se poată
întoarce spre sine ca la început. Melancolia, delirul şi pasiunea au concentrat subiectul
asupra lui însuşi într-o intimă şi intransigentă instanţă a fiinţei.
5. Cfr. M. Eliade, Soliloqui, în La biblioteca del maharajaha e Soliloqui, tr. C. Fantechi,
Torino, Bollati Boringhieri, 1977, pp. 104 - 155.
6. În Cahiers Cioran aminteşte numele lor împreună cu cel al maestrului: „Toţi românii
care au contat în viaţa mea, Sorin Pavel, Ţuţea, Zapraţan, Crăciunel, şi cel mai important
dintre toţi Nae Ionescu, erau nişte «faliţi», trebuie spus că se realizau în «viaţă» fără a
se ridica sau coborî într-o «operă»”. E. Cioran, Quaderni 1957 - 1972, ediţie îngrijită de
S. Boué, trad. de T. Turolla, Milano, Adelphi, 2001, p. 832.
7. Mărturiile lui Ionesco, Eliade, Vulcănescu coincid toate asupra acestui aspect. Cu
referire la aceasta dureroasă chestiune din societatea română a acelor ani a se vedea
studiul lui Zigu Ornea, Anii Treizeci. Extrema Dreaptă Românească. cit.
8. A se vedea în legătură cu aceasta, recenzia sa la cartea promotorului Criterion E.
Cioran, „Petru Comarnescu: Homo americanus”, Azi, anul II, nr. 1, ianuarie, 1933, pp.
572 - 573. Acum în E. Cioran, Revelaţiile durerii, ediţie îngrijită de M. Vartic şi A. Sasu,
Cluj, Echinox, 1990, pp. 85 - 87.
9. E. Cioran, Scrisori către cei de-acasă, ediţie îngrijită de D. C. Mihăilescu, Bucureşti,
Humanitas, 1995, p. 196.
10. Ibidem. Despre culisele „contextuale” ale acestei scrisori a se vedea capitolul
„La femme fatale” şi „L’amour fou”.
11. Ibidem, pp. 196 - 197.
12. Cfr. E. Ionescu, Nu, Bucureşti, Humanitas, 1991, pp. 173 - 176.
13. Despre polemicile cu privire la acordarea premiului operei literare Nu, vom reveni
în detaliu în capitolele următoare.
14. Asupra acestui aspect special vom reveni în capitolele următoare.
15. E. Ionesco, Teatro completo II, ediţie îngrijită de E. Jacquart, trad de G. R. Morteo,
Torino, Einaudi - Gallimard, 1993, p. 357 (Edizione della Pléiade, p. 981).
16. Din Cahiers: „Jocul epidemiei al lui Eugène Ionesco. Nu am impresia că ies de la
un spectacol ci dintr-un loc în care am fost ciomăgit. Piesă puternică şi destabilizatoare,
un Dans macabru în care elementul comic nu este chiar atât de prezent. S-ar putea face
o comedie despre un bombardament Apocalipsa este frumoasă datorită limbajului şi a
poeziei. Nici unul nici cealalt nu sunt perceptibile în aceste Jocuri de-a măcelul. Totuşi
comedia, sau mai bine zis spectacolul, există. Se iese de la el cu adevărat în bucăţi. În
Regele moare murea cineva. Aici însă moartea este anonimă, impersonală, pentru că
persoanele care mor sunt simboluri, tipuri, care la urma urmei intră într-o statistică. Nu
ar trebui să se confunde tragedia şi oroarea. În Shakespeare există indivizi care ucid
sau sunt ucişi. În cazul dat personajele nu au nici măcar un nume, cea care moare este
o masă. Nu este nici măcar Grand Guignol, este un coşmar intens şi uneori grosolan,
Dar, din nou, un coşmar care există.” E. Cioran, Quaderni, cit., p. 923.
17. Ibidem, p. 943.
Ex Ponto nr. 3, 2011
103