Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
Iar poarta rămăsese astupată doar de o firavă alcătuire de nuiele şi nuiele cu
spini, care n-ar fi oprit nici măcar un mistreţ...
A ridicat din umeri şi a strâns tare mânerul cuţitoiului în pumn. Mai era
ceva de făcut, în locul Lui
Poate ...
Nomazii se apropiau în trap uşor şi constant, pe aceeaşi linie, cumva
împrăştiaţi şi nepăsători. În mijlocul frontului lor, călare pe un căluţ pe care îl
covârşea, venea o namilă cu un cap hirsut şi uriaş, pe creştetul căruia abia
stătea un coif imperial turtit... El, având un arc în mâini, l-ar fi luat pe acela
drept primă ţintă...
Mai era ceva de făcut, în locul Lui, ca să fie
Iată: fetele, femeile (una este în colibă, poate chiar cu rod), animalele,
casele-colibele, ţarcurile, pluta şi afumătoarea, bordeiul, teascul, celelalte,
toate... Zidul!
Mai era ceva de făcut, în locul Lui, ca să fie
Parcă, nimic... Dar de ce să bage de seamă, toate, aşa, abia acum
Nomadul uriaş şi-a oprit cu greu calul în apropierea rugului care mai
fumega, ţinându-l să freamăte din picioare. Ceilalţi întâlniseră liniile viţei-devie
şi le cercetau, nedumeriţi, cu ochi şi chipuri de tot străine. S-au privit. Au
privit aproape înainte, adică zidul şi fetele apărătoarele şi chiar cerul zidului
(de deasupra zidului), dar din ochi ca de sticlă sau, mai bine, ca de lut. Şi-au
spus ceva şi El le-a auzit limpede vorba aspră, necunoscută, şi le-a auzit
chiar şi răsuflările...
Apoi, uriaşul a strigat ceva; o fată a leşinat, scăpându-şi sabia grea dincolo
de zid, iar călăreţii s-au strâns, s-au întors spre stânga, spre mlaştini, şi s-au
mişcat în acelaşi trap egal într-acolo.
Până ce i-au înghiţit buruienile, tufişurile şi depărtările vălurite...
O vreme, s-a auzit doar vântul şi nişte zvonuri de cârduri de pescăruşi.
Apoi, El, fără să ştie că avea ochii şi obrajii uzi şi că purta un fir alb în
plete, a dat un chiot.
De pe zid I-au răspuns chiote şi ţipete şi chiote mai înalte şi râsete şi
plânsete şi ţipete şi iarăşi ţipete şi chiote, apoi acolo s-a bătut din palme şi
au fost îmbrăţişări şi plânsete şi râsete şi iarăşi s-a râs, s-a plâns, s-a chiuit
şi s-a bătut din palme ...
El a acoperit hărmălaia rostind numele vinului şi al mâncării de zi mare:
carne proaspătă, friptă.
Ele au făcut totul. Au omorât o oaie şi o capră, le-au curăţat şi le-au înfipt
în proţapuri tot de ele cioplite, au făcut o groapă nouă şi au adus vreascuri,
crenguţe, crengi şi lemne (mai mult din poartă), le-au aprins cu jar adus din
rugul de dincolo de zid, au pus crăcanele şi au adus oalele şi ulcelele, tot
într-un suflet, cu râs şi plâns, cu veselie...
Iar El, uitând de orice altceva, a adus vin, a băut şi a împărţit ca să ajungă
tuturor, şi n-a fost de trebuinţă mult dar a fost destul, până să se frigă,
carnea, sărbătoarea a ajuns în toi, iar ele, care nu ştiau să sărbătorească
şi prea puţin să se bucure, s-au bucurat, sărbătorind aşa şi aşa, cu ţipete şi
cu râsete şi plânsete şi cu nişte ţopăieli, cu multe îmbrăţişări, apoi două fete
oarecare s-au dus după o colibă şi au dansat acolo, cum se pricepeau să
danseze, apoi s-au despuiat şi ele şi s-au atins pe sâni şi pe pulpe, apoi chiar
pe pămătufurile de femeie de care cam râdeau, ca proastele şi ca deşteptele,
au râs şi s-au întors aşa, goale, ca să mai bea vin, iar altele, dar nici de data
asta Alba, l-au prins pe Milă care, de la dispariţia lui Piu, era mereu trist, l-au
60