Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Milian, trezit de scheunatul câinilor, de ţipetele de moarte ale ciobanilor şi
argaţilor, de behăitul dobitoacelor şi de bolboroseala bolovănoasă a ticăloşilor,
a priceput la timp ce se întâmplă. Şi-atunci a ţâşnit din şopron, numai în flanela
de piele şi în izmene, cu tălpile goale, şi-a fugit nebuneşte, prin iarba înaltă şi
uscată şi prin mărăcinii neîndurători, până la Dunărea Mare. În cotlonul malului
abrupt şi înţesat de butuci înnisipaţi, a dibuit barca lui Bratu cu lopeţile în ea,
şi prin bezna de nepătruns, pe la Gura Borcii, bâjbâind pe sforul apei în jos,
până să cânte cocoşii de ziuă, a nimerit, zgâriat, plin de sânge, desfigurat de
groază şi de frig, la Călăraşi...
În primele zile de după războiul de neatârnare – când turcii înfrânţi, părăsiseră
în mare derută Dobrogea – printre primii care au revenit în Ostrov, s-a
numărat şi Milian. Bărbat în toată firea acum, ştiind bine ce avea de făcut, s-a
apucat să se chivernisească. În scurt timp şi-a ridicat casă şi acareturi noi,
şi-a cumpărat pământ, grădină cu pomi, vie, căruţă, barcă şi vite, luându-le-o
mult înainte celor băjenăriţi ca şi el, care abia se puneau pe picioare. Prosperitatea
aceasta rapidă bătea la ochi, de-i băgase pe toţi la păreri şi-i făcea
să se înverzească de invidie şi să se înverşuneze de câte ori îl întâlneau pe
drum sau când treceau prin dreptul porţii sale...
Ex Ponto nr. 3, 2011
Imediat după înmormântarea lui Milian Sima, neamurile şi alţi săteni
încrezători, deşi nu reuşiseră să scoată de la el nicio iotă, iar ce ştiau, ştiau
numai din auzite, se apucară să caute comoara. Nerăbdarea de a pune mâna
pe ea, îi făcea să gesticuleze şi să glăsuiască pe drum tare, fără putinţa de
a se mai controla. Aurul le apăruse purcoi în vise şi jinduiau după el ca după
mana cerească. Aşa că, orice le-ai fi spus, nu era chip de înţeles cu ei şi nici
de stăvilit din încumetarea lor. Şi unde putea fi mai în siguranţă o comoară,
dacă nu în casa, curtea, armanul, livada, în via ori prin ţarinile pe care cel
dispărut le avusese!
În cete de câte doi-trei ori patru inşi, înarmaţi cu felinare, cazmale, lopeţi,
sape şi târnăcoape, noapte de noapte, fofilându-se unii pe lângă ceilalţi, se
puseseră pe vegheat ca huhurezii prin locurile dovedite a fi aparţinut răposatului.
Iar când li se năzăreau că deasupra acestora roiesc pentru câteva clipe
flăcărui de un albastru înmărmuritor, se aruncau într-acolo şi scormoneau
pământul până cădeau laţi de istovire. Şi chiar dacă atunci nu ieşea nimic la
iveală, în noaptea următoare se înfiinţau din nou la pândă.
În pofida întunericului, ploilor, vijeliilor, căldurii, ceţii, gerului şi ninsorii
greu de suportat, rămâneau neclintiţi în zelul lor de a-şi vedea visul cu ochii.
Trecuseră săptămâni, luni de zile, se împlinise anul de când Milian păşise în
lumea celor drepţi, iar ei nu încetau să scotocească pe-acolo pe unde li se
năluceau că s-ar fi strămutat flăcăruile azurii, ispititoare.
Se găsiră destui care, văzându-i că după atâta timp nu ajunseseră la nici
un rezultat, să-i ia peste picior şi să le zică pe şleau, că se zbat zadarnic. Dar,
împătimiţilor noştri le venea cu neputinţă să accepte aşa ceva. O voce lăuntrică
îi încuraja să nu renunţe pentru nimic în lume. Odată şi odată trebuiau să dea
peste ea. Dacă, nu cumva, n-or continua s-o caute şi astăzi!...
*fragment din volumul Lumina îndepărtată a fluviului, aflat în lucru.
32