Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
tizată „peisajul” este o reflectare a stării lui Alexandru. Peisajul, deşi extern,
reprezintă un spaţiu închis: „Dominat de Iarba Albă, care îşi întindea leneş,
senzual, braţele ca-ntr-o continuă dorinţă. Îl chema Alexandru coborî acolo
exact în momentul când soarele era deasupra teiului vechi de lângă clopotniţa
brâncovenească.” trimiţând astfel la o stare ascunsă a lui Alexandru, dincolo de
masca socială. Prin sensul conotativ depreciativ pe care-l primeşte „peisajul”
se imprimă ideea de claustrare, se sugerează o stare sufletească ambiguă.
Procesul de aemulaţie se realizează prin vecinătate şi prin analogie şi ne
conduce către similitudini care nu se văd cu ochiul liber, dar la care ajungem
prin efectul de metonimie, de sinecdocă al detaliului şi de convenţie. Lucrurile
prin învecinare au în comun un spaţiu, lumea care le conţine, lumea în care
se găseşte Alexandru. Vecinătatea impune asemănare, lucrurile sunt „contaminate”
de acesta. Privirea este auctorială, identificăm perspectiva naratorului
omnisicient. Naratorul realizează portetul personajului prin descifrarea umanului
interior, prin reprezentarea lucrurilor care îl înconjoară: ,,Iarba Albă de
pe mormântul Bunicului îi cuprinse mai întâi tălpile, apoi gleznele, se urcă pe
genunchi, îl trase în jos, îi acoperi mâinile, pieptul, gura, ochii. Se-ncolăci în
juru-i, îl ţinea strâns, el se zbătu şi-ncepu să vorbească tare: «Doamne! Am
halucinaţii. Doamne, visez!»”.
Privirea joacă un rol important, descrierea nu serveşte doar pentru a arăta
realul, ci şi pentru a da informaţii despre spaţiul interior, semnificaţia sa este
atât referenţială cât şi contextuală. Avem o descriere de tip Voir. Alexandru
filtrează doar anumite informaţii. Elementele disparate văzute dintr-un anumit
unghi îşi găsesc coerenţa.
Se observă tendinţa de a repeta insistent anumite secvenţe, exploatând
retoric funcţia anaforică a unor cuvinte: „Lovi cu spaimă în jur: într-adevăr,
Iarba Albă năvălea din toate părţile. Lovi în ea puternic, dar parcă auzi deodată
ţipete: «Nu, nu, nu lovi! Sunt vinele Bunicului. Îl doareee! Doamne, am
halucinaţii! Numai soarele-i de vină...» (...) i se părea că aude mereu: «Nu lovi,
nu lovi! Sunt vinele Bunicului.»”, sintetizează cel mai bine soarta şi destinul
lui Alexandru. Peisajul nu există decât corespunzător esenţei existenţei lui
Alexandru. Timpul „existent” este drumul de acces la problemele existenţiale,
organizarea temporală fiind determinată de către actant, acesta servind drept
centru de orientare. Regăsim topoi specifici descrierii de tip realist ce fixează
un context referenţial în care primează elementele de actualitate. Universul
lui Alexandru îşi află rădăcinile în legăturile neperceptibile care se stabilesc
între obiectele aflate în aceast cadru şi el.
După natura limbajului utilizat discursul este unul poetic camuflat într-un
discurs cotidian; după materia scopului urmărit de instanţa narativă identificăm
un discurs demonstrativ, de a observa şi de a califica personajul urmărit. Prin
intermediul tehnicilor amintite mai devreme, instanţa narativă realizează o
distrugere şi o recompunere a conexiunilor psihologice ale lui Alexandru: „N-a
fost de vină numai soarele, îşi zise. Poate era un avertisment, o chemare (...)
Şi dacă... a fost o pură întâmplare” Ca predicat analitic, predicatul narativ
se realizează prin verbe de acţiune („se apropie”, „se aplecau”, „retrase”,
„să întorc” etc.), verbe de percepţie (,,O privi în soare”, „am văzut aproape”
etc.), ale cunoaşterii („aproape că nu mai ştiai”, „avu impresia că acesta se
sfarmă” etc.), ale comunicării (,,şi-ncepu să vorbească tare” etc.). Predicatul
narativ, [+ dinamic], şi cel descriptiv, [+ static], ajută lectorul în perceperea şi
în reprezentarea lumii. Pe de altă parte, materialul nonverbal acţionează în
interacţiune cu dominanta verbală: „fiecare pas scotea sunete frânte”, „pipăi
164