Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
de multe montări (Io, Mircea Voievod de Dan Tărchilă) un autor merituos şi
interesant (Traian Chelariu cu piesele La locul numit Dreptate şi Sfârşitul lui
Moţoc) şi un altul din categoria „incomozilor” (Ion Omescu - semnatarul trilogiei
Veac de iarnă, Vlad Anonimul şi Săgetătorul, texte superioare producţiei curente
a anilor 1970). Merite deosebite descoperă Aurel Ciulei în tragedia Maria
1714 de Ilie Păunescu şi Ţepeş de Mircea Lelian. Acest personaj, realmente
fascinant, a beneficiat de o mulţime de „reîncarnări” scenice, memorabile fiind
acelea datorate lui Marin Sorescu şi Mircea Bradu (A treia ţeapă, respectiv
Vlad Ţepeş în ianuarie). Analizând lucrări mai puţin cunoscute, Aurel Ciulei
repară câteva injustiţii.
Recapitulând o listă de titluri întinsă, ni se relevă şi meritele lui Mihnea
Gheorghiu, Mircea Radu Iacoban, Paul Anghel. Nu înţeleg însă alăturarea lor
de Mioriţa şi Meşterul Manole de Valeriu Anania şi de Pribeaga lui V. Voiculescu,
ele aparţinând teatrului poetic prin reinterpretarea unor mituri.
Oricum, evul mediu românesc, prelungit teoretic până pe la 1821 s-a
dovedit foarte generos pentru pasionaţii istoriei, personalităţi precum Mihai
Viteazul, Brâncoveanu, Horia, oferind subiecte într-adevăr nelimitate. Mai
limitate s-au dovedit însă talentele care au avut curajul abordării unei condeieri
încercând să profite de reinterpretarea faptelor trecutului pentru justificarea
politicilor din România ceauşistă. Sunt nume care, după epuizarea interesului
propagandistic nu şi-au mai manifestat plăcerea rediscutării altor momente din
istoria naţională ori universală (aici Aurel Ciulei procedează corect, comentând
piesele lui Al. Kiriţescu despre Renaşterea italiană). Un moment aparte vede
comentatorul în piesa Petru Rareş a lui Horia Lovinescu, unde întâlnim „un
voievod torturat de marile întrebări şi responsabilităţi impuse de istorie”; este
drama „puterii într- o epocă tensionată”.
„Istoria modernă a Românilor” şi-a dovedit şi ea vitalitatea în a inspira
lucrări dramatice validate de istoria literaturii. Cu piesele despre Tudor Vladimirescu,
Nicolae Bălcescu, Mihnea Gheorghiu şi Camil Petrescu probează
obedienţa faţă de ideologia epocii, în timp ce un personaj tragic precum Avram
Iancu îi obligă parcă pe Paul Everac, Mircea Micu, Al. Voitin la autodepăşire,
dar pentru Pavel Bellu, Stelian Vasilescu rămâne o simplă experienţă. Aurel
Ciulei nu se îmbată cu apă rece analizând piesele consacrate Unirii de la 1859
ori lui Cuza Vodă, deşi drama lui Ion Luca i se pare „notabilă” .
Capitolul „Epopeea cuceririi independenţei de stat a României”, confirmă
dependenţa tot mai accentuată a textelor dedicate scenei, de lozincile ce au
trimis la anularea oricăror merite viziunilor despre un mare eveniment: războiul
de la 1877-1878. Cu toată inventivitatea lor, M.Gheorghiu, M.R.Iacoban,
D.R.Popescu, Dan Tărchilă nu au cucerit nici publicul, nici critica obiectivă,
specializată. Ciudat, dar nici „Marea Unire” de la 1918 nu şi-a dezvăluit tainele
pentru dramaturgii români. În privinţa evocării celui de-al doilea război
mondial, aici repetenţia pare generală, esteticul dovedindu-se prea fragil în
confruntarea cu voinţele ce ne-au condus până prin 1989. N-au reuşit, mai
nimic, scriitorii bine cotaţi precum I.D.Sârbu, Al. Sever, Vasile Rebreanu,
Dan Tărchilă, M. Davidoglu, Romulus Guga şi alţii. În privinţa „Actului istoric
de la 23 august 1944”, operele ce vor fi create vor avea şansa de a porni,
practic, de la zero. Când istoria României va fi rescrisă în spiritul adevărului,
vor veni poate şi dramele istorice aşteptate, iar Aurel Ciulei, ori altcineva, le
va comenta, în deplină libertate. Până atunci admiraţia mea pentru eforturile
acestui cercetător de marcă.
150