Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

dezbrăcat şi au început să-l gâdile şi să-l pipăie şi să râdă şi mai tare şi să
se joace cu jucăria în plus, iar ca să nu se sperie, acela, i-au turnat vin pe
gură, ţinându-l de mâini şi de picioare şi presându-i încheieturile fălcilor, iar
Marea, ca să nu se irosească vinul, a lins ce se scursese pe obraji, pe gât,
pe piept, pe burtă...
El, atunci, a uitat, în sfârşit, zidul şi vinul şi râsul şi S-a dus repede-întins
la coliba Lui.
Lucilia-Marea zăcea, întinsă pe ţoalele şi păturile răvăşite, cu straiele pline
de sânge, cu picioarele desfăcute şi pulpele stropite cu sânge, cu sânge sub
ea, cu o piatră lunguiaţă înfiptă în taina ei de femeie şi, altfel, albă ca lespedea
albă şi scrisă, cu ochii închişi şi foarte, foarte frumoasă...
Nu era moartă.
El a făcut repede ce putea face, dar n-a mai spălat-o de sânge şi abia a
îndrăznit să o acopere pentru că, atunci când smulsese piatra, Lucilia-Marea
gemuse din adânc şi strânsese pleoapele ca de o durere de nemăsurat.
Atunci când, căutându-L, în încăpere au intrat Muta-mică (beată şi încinsă)
şi fata Roşcatei, Lucilia-Marea, încă vie, nici n-a dat semn (cum nu dăduse nici
în răstimpul scurt în care El o străjuise, aşternut în genunchi). Dar El credea
ceva, şi asta L-a ajutat să vadă doi stropi roşii pe poala Albei care apăruse,
după ţipete, în grupul celorlalte. Doi stropi roşii pe poala Albei, dar nu şi pe
Alba, ci pe Muta-mică şi doar pe Muta-mică, şi atunci a tras-o pe aceasta,
de păr, aproape de muribundă, aplecându-i chipul de chipul cadaveric, iar
când Lucilia-Marea a oftat cu tot cu sufletul-suflet, El a răcnit, iar Muta-mică
a ţipat cu tot cu toate celelalte, a ţipat şi imediat mai apoi, după ce El S-a
tras în spatele ei, rupându-i ce pânză păstrase pe şolduri, I-a prins carnea
cu degete rapace şi apoi S-a înfipt în ea, având furia cea proaspătă a tuturor
anilor Lui care trecuseră şi trecuseră, împlinind actul foarte repede şi la urmă
aruncând-o pe trupul moartei...
Iar toate celelalte au plâns şi au gemut sau chiar au râs, toate în afară
de Alba, care a cules piatra lunguiaţă, pătată de sânge închegat, iar apoi s-a
scurs din colibă, de lângă colibă, pe lângă colibe, ţarcuri, bordei şi prin poartă,
prin zid, pierzându-se, pentru loc, în stepă...
Lucilia-Marea a fost dată peştilor şi crabilor mării.
El a avut nişte zile şi nopţi de somn continuu, profund, ca de mort, după
care a cerut uneia din grupul întreg (care se strânsese în prag şi nu mai
pleca de acolo) mâncare şi vin, a mâncat, a băut, apoi şi-a luat nişte scule,
apoi le-a vorbit tuturor, apăsat, amintindu-le ce au de făcut fiecare, şi pentru
că se lăsase seara, pentru acea primă seară le-a chemat în coliba mare pe
Marea şi pe una dintre fetele fără nume (care s-au supus, uimite dar şi temătoare,
neştiind dacă e să plângă sau nu), iar dimineaţa a început să suie
din acoperiş, din lemn, un punct de supraveghere, iar dacă s-a plictisit de
cioplit stâlpii şi treptele scării, a pornit să împletească nişte funii pentru un
cnut, în vârful cărora urma să agaţe plumbii aţelor scăunelului pătrat, rămas
de la constructori...
Ex Ponto nr. 3, 2011
61