Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
să uite şi iar să uite... el ce naiba să mai uite uitase deja cum arăta madam
Geampara, frumoasa frumoaselor, la tinereţe, acum obrajii i se scofâlciseră,
părul cărunt i se rărise, nasul îi crescuse ca un bot de capră, iar picioarele
i se curbaseră flocoase şi gălbejite, uitase şi de seara petrecută în doi, bibilică
bibiloi, numai el, june corupt şi o ea, drăgăstoasă şi îmblânzită de o
durere cumplită de măsea, uitase de ale tinereţii valuri nu sunt caşcavaluri,
pe crestele cărora înotase vioi cândva încrezător într-un viitor ascuns dincolo
de zări, uitase tot ce făcuse între treizeci şi cinzeci de ani, de tanti Aglae,
care îl servea mereu cu şerbet roz, într-un pahar cu ape tulburi, de Naoa şi
plăcintele ei cu răvaşe profetice, de Gheorghe Brânză şi calul lui băşinos, de
părul Anei Buburuză, blond îngeresc în coc, negru tăciune pe la rădăcini, de
vocea tremurătoare a sopranei Belenka, Oh, mio bambino caro, de marile
cutremure cărora le supravieţuise, de Hamletul rusesc care îi băgase spaima
în oase, de el însuşi, shakespearian şi tragi-comic, personaj principal într-o
dramă ţinută la păstrat, ca o păstaie de vanilie într-un borcan zaharisit, cu
gust de naftalină. Dar poate că era mai bine aşa, nu-l obliga nimeni să facă
bilanţul, în viaţă apar oportunităţi pe nepusă masă, nu e musai să dai alarma,
cineva care nu te poate suferi începe brusc să îţi facă ochi dulci, sărăcia cu
duhul se transformă peste noapte în înţelepciunea nebunului, te poti trezi cu o
moştenire cine ştie de unde, cu o decoraţie care te recompensează după ani
de strădanii anonime. Pe el, era foarte adevărat, nu îl recompensase nimeni
cu nimic, de aia adeseori se visa în pielea unor efemeri preaputernici, precum
Idi Amin Dada, dictatorul criminal al Ugandei, care păstra căpăţânile retezate
ale miniştrilor săi în frigider, sau Bocassa, al Africii Centrale, care luase în
căsătorie o chelneriţă din Murfatlar, a 72-a nevastă se pare, şi care la reuniuni
cu şefi de state mai cu moţ era văzut băgând diamante în buzunarele primminiştrilor,
sau Iosif Broz Tito, care ţinuse Iugoslavia unită şi-l duruse în cur
de ruşi, nu şi de nevasta pe nume Iovanka Broz care semăna cu o cântăreaţă
de-a lor, Radmila Karaclaici, care după ce a cântat la festivalul de la Braşov,
a fost poreclită Radmila Caracracea, căci avea nişte bulane ...uf, deschise
ochii visători dom’avocat, dacă aş fi fost unul din ăştia, le-aş fi arătat eu cum
trebuie să se învârtă lumea, cu soţioare cu tot.
Şi se grăbi să îşi mai adune lucruşoarele, atât de necesare unui om pe
ducă, avea nevoie de atâtea că i se învârtea capul, ciupilica de noapte, pijamaua
cea uni, cu monograma cusută de scumpa lui mamă, talismanul egiptean
care îi aducea noroc indiferent de vreme, dar mai ales pe furtună, pipa cap de
drac cu ochi fosforescenţi şi limba scoasă, tutunul cu iz de mescal mexican,
poza cu Marlene la nudu gol, de care, de la o vârstă nu se mai putea despărţi,
o avea de atât de multă vreme încât nu îşi mai amintea dacă Marlene era doar
o închipuire sau o fostă amantă focoasă, o marilenă de duzină, de pe strada
Ioan Ţăcănitul sau o Marlenă veritabilă întâlnită într-un hotel din Berlin - dar
fusese el oare vreodată în Berlin - poate că da, dar uitase, într-o toamnă
ploioasă invitat la un congres fără haz, cu sandvişuri cofleşite şi coctailuri
trezite, şnaps cu sirop de coacăze, rom cu lapte de cocos, botezat pişweis
într-un hol imens care puţea a parfum de cocotă bătrână, unde reprezentanţii
Africii se holbau după babele blonde care nu-şi mai conteneau defilarea,
iar cei ai Asiei, puţin rezistenţi la băutură, adormeau care pe unde apucau,
în poziţii de yoghini antrenaţi, încercând cu stângăcie înduioşătoare să îşi
mascheze starea imponderabilă, neştiinţa de carte, dezinteresul poartă fesu,
nostalgiile, pofta de ceartă, bâzdâcul. Da, putea totuşi afirma cu siguranţă,
fusese acolo, iată, avea încă vii amintiri, nu că i-ar fi folosit la ceva, dar totuşi,
20