Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

adoraţia”. Cânticele ţigăneşti a fost un astfel de volum, o carte care i-a sorbit
„aproape integral personalitatea” 4 .
Lirica interbelică 5 nu rupe cu trecutul imediat. Mai mult, crede Ion Negoiţescu,
asigură lirismului românesc perspectivă universală, îndeplinind cu
strălucire tot ceea ce promiseseră ca „înnoire şi concomitenţă europeană”,
poeţii care publicau în numeroase reviste din anii ’20.
Pe acest fond de restructurare a formelor, de sincronizare, de deschidere
spre formele experimentate în Europa, poeţi ca Tudor Arghezi, George Bacovia,
Lucian Blaga, Ion Barbu au realizat opere „mult superioare strictei lor
semnificaţii istorice”, opere „mai plenare şi mai categorice valoric” decât cele
ale prozatorilor care se afirmau în aceeaşi vreme.
Dacă tradiţionalismul unora nu aducea nimic nou ca semnificaţie estetică,
faţă de semănătorism sau poporanism, dacă simbolismul şi expresionismul,
ca tendinţe evidente în operele lor, nu mai determină mutaţii estetice, operele
unui George Bacovia sau Lucian Blaga, de exemplu, rămânând ceea
ce fuseseră şi înainte, poezia înregistrase totuşi o evoluţie. Astfel, totul este
în poezia acestei perioade „mai bogat, mai nuanţat, mai divers şi mai clar”
datorită puterilor artistice superioare, „puteri capabile de multiple şi uluitoare
performanţe”.
Ca şi în publicistică unde trecuse de la avangardă la comunism, Miron
Radu Paraschivescu trece, în poezie, de la experimentele suprarealiste la
tradiţionalism, deşi avangardist în adevăratul sens al cuvântului, presupunând
ruptura de trecut, negaţia, dicteul automat, nu a fost niciodată, în ciuda prezenţei
sale în redacţiile revistelor avangardiste, unu fiind cea mai cunoscută
datorită şi dedicaţiei la ciclul Primele: „Scumpilor mei prieteni de la revista
unu care a găzduit o parte din aceste debuturi”. Tradiţionalismul „în haină
gitană” are un model în Federico Garcia Lorca. Poetul român are, însă, aşa
cum remarca şi Pompiliu Constantinescu, afinităţi în context românesc, fiind
evidente apropierile empatice de cântecele de lume, care încântaseră, în
secolul al XIX-lea, pe Anton Pann sau Poeţii Văcăreşti.
Dana Dimitriu 6 aprecia că Miron Radu Paraschivescu şi-a făcut un deserviciu
punându-şi cartea la umbra lui Federico Garcia Lorca, fiind considerat,
ulterior, în mod abuziv un imitator. Mergând pe intuiţia lui Pompiliu Constantinescu,
criticul care-l situa în descendenţă românească, Dana Dimitriu evidenţia
„atitudinea estetică” a unui „poet inteligent, curios de pitoresc, moral şi lexical”,
„cunoscător al unei întregi tradiţii de literatură de duh şi expresie suburbană”,
finalitatea artistică fiind lexicală. „Luciditatea critică” a poetului este dominantă;
el nu culege folclorul mahalalei, ci „compune à la manière de…”, avantajat de
„o fină conştiinţă artistică” şi de o „detaşare ironică” încercând „o reabilitare a
ceea ce spiritele snobe şi ultra-estetizante au respins”, anume „poezia simplă,
naivă, fără complicaţii formale” care datorită spontaneităţii şi sentimentalismului
au căpătat „un farmec aparte”, valorificabil estetic. Aşa Cânticele ţigăneşti
au devenit „un volum singular” prin „rafinarea unei materii lirice umile în sine,
prin reabilitarea ingenios-stângace a cântecului de lume şi lăutăresc, a unui
bogat limbaj argotic, în ansamblu, a unei întregi comunităţi etnice” 7 .
Cânticele ţigăneşti (1941), volumul cu care a debutat, are un loc singular
în literatura noastră, situându-se în descendenţa autohtonă a cântecului de
lume, filieră foarte bogată de la Anton Pann la Tudor Arghezi. Critica literară
a subliniat şi apropierea de Romancero gitano de Federico Garcia Lorca,
apropiere înlesnită şi sugerată de Miron Radu Paraschivescu însuşi prin
indicaţia celor trei (de fapt, patru) balade numite în Cuvântul editorului: La
Ex Ponto nr. 3, 2011
113