Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr. 3, 2011
Dacă numele sunt atât de importante pentru identitatea indivizilor pe care la
rigoare o pot altera, la fel titlul Pagini bizare dă identitate textului, iar numele
personajelor le crează o realitate proprie. Numele, ca în Kratylos al lui Platon,
reflectă natura lucrurilor, realitate a lor. Întrebarea cu care se încheie prima
analiză se referă la semnificatul sau realitatea pentru care stau numele.
În cea de-a doua analiză la Algazy & Grummer, pe care Rotiroti o începe
cu textul integral al lui Urmuz, criticul răspunde la întrebare prin reconstruirea
istoriei lui Algazy conservată fonetic şi antrenată prin aliteraţie în text. Algazy
poate fi aşteptat în zori de zi, accentul cade pe z, zâmbeşte şi nu ştie nicio
limbă străină. Interesant este că jocul numelui intră în rama textului, adică
scrisoarea pe care autorul o trimite editorului său, Tudor Arghezi. La acea
vreme Arghezi era directorul Biletelor de papagal, iar Urmuz îi scrie pentru
a-l atenţiona în legătură cu identitatea personajelor sale de parcă acestea
ar fi fost reale şi pentru a-l ruga să scrie un articol introductiv. Ceea ce sesizează
Rotiroti la o atentă analiză a scrisorii este tânjirea lui Urmuz după
un frate spiritual, un lector şi critic capabil să recunoască ceea ce se afla nu
dincolo de cuvinte, ci în substanţa lor. Deşi Arghezi nu a scris articolul, el a
răspuns solicitării lui Urmuz prin chiar pseudonimul pe care i l-a dat. „Urmuz”
reprezintă reacţia argheziană la textul confratelui Demetrescu-Buzău. Ceea
ce nu spune până la capăt Rotiroti, dar sugerează, este că numele inventat
de Arghezi îl închide din nou pe scriitor, într-un al doilea gest de autoritate
care stă sub semnul lacanian al „numelui tatălui”, umplând golul lăsat de
tatăl respins, erijându-se într-o a doua figură a tatălui cu care scriitorul se va
identifica pentru totdeauna.
Punându-l pe Urmuz în comparaţie cu Samuel Beckett, Rotiroti vizează
deconspirarea ezoterismului închis în desfăşurarea textuală, a secretului
închis în numele personajelor. De exemplu, Grummer evocă onomastica
germană, dar şi caracterul „grimm”, adică violent şi ursuz, culoarea verde
(grün, în germană) ca părul lui Grummer, culoarea gri (Grau, în germană) a
gumei cu care face negoţ, sau krumm, Grimmen, Gummi, toate evocate şi
astfel prezente simultan prin nume.
Şi mai interesantă este însă modalitatea în care Rotiroti îl regăseşte pe
Urmuz insinuat în două texte apaţinând unor registre diferite stilist: scurta
scrisoare a lui Paul Celan de pe ilustrata pe care o trimite Ninei Cassian şi
nuvela Metamorfoza a lui Franz Kafka. Dacă Ibis din textul lui Celan este
deopotrivă pasărea egipteană şi tocul de scris care se aşează pe „marea de
funingine albă” a colii de hârtie, imaginea lui Ibis trimite la lună, dar şi la simbolul
negativ al „animalului impur”, conform culturii mozaice. Ca şi Grummer,
Ibis este „un ţipăt ca o pasăre sau stilou”, citează Rotiroti din Ilarie Voronca
pentru a extinde aria izotopică şi a marca posibilităţile infinite de interpretare.
Diferenţa dintre scrisoarea lui Celan şi textul lui Urmuz constă numai în procesul
de obiectivare a obiectului oferit de subiectul poetic; cu alte cuvinte, în
cazul lui Celan este vorba despre obiectul lingvistic care păstrează amintirea
iubirii care lipseşte ca un ultim rest, în vreme ce la Urmuz este vorba despre
resturi pur şi simplu care devin personaje.
O nouă contextualizare uimeşte cititorul analizei lui Giovanni Rotiroti nu
pentru că această alăturare nu a mai fost făcută, ci pentru că nu a mai fost
făcută astfel. Ionescu - Urmuz, sau Algazy şi Cântăreaţa cheală alături de
Tangoul morţii a lui Celan sunt „poeme” dedicate resturilor. Ionescu traduce
Urmuz şi-l apropriază, Celan îl consumă până la capăt în sensul psihanalitic
dat de Gerard Haddad termenului. După Haddad, omul se transformă atunci
126