Nr. 3 (32) anul IX / iulie-septembrie 2011 - ROMDIDAC

ale satului mai erau doar biserica zidită de mocani din chirpici asirieni, puşi
pe lat, destul de impozantă, dacă n-ar fi fost acoperită rudimentar cu paie;
plus geamia seculară din calcar sarmatic şi cu moschee săracă, din scânduri
văruite; cârciuma lui Lică Aianu, cu larg pridvor ţesut în stuf şi-n papură, ca o
mustărie statornică; căşăria şi măcelăria de la Casapchioi, zidite, prin hazard,
de bulgari în stilul arhitectonic al Hanului lui Manuc, şi, eventual, Căminul
cultural Ana Pauker, al cărei nume se vrusese perpetuat de către comuniştii
locali (alde taie-paie, şi târâie-traistă) la presimţirea întemeiată că, foarte
curând, se va afla, din Scânteia, desigur, că Mama Tuturor Oropsiţilor a murit
glorios la datorie (adicăăă... împuşcată, drept în cap, ca un câine - şi chiar de
securistul pus s-o păzească, probabil).
Prin 43, sosiseră în sat primele trupe germane aliate, un regiment de vioi
ostaşi-constructori, care, în numai trei zile - minune nemaivăzută! - improvizaseră
două betoniere foarte eficiente chiar la bohazul dinspre Taşaul, acolo
unde, printr-un canton din lemn muruit se termina calea ferată din această
parte a ţării.
Iar gara aceea firavă avea să se numească Betonaj încă vreo treizeci de
ani, chiar şi când foarte puţini îşi mai aduceau aminte de ce.
Nemţii, după cum am şi văzut apoi, aveau misiunea, ca, după modelul de
la Zidul Atlanticului, să construiască, pe Capul Midia, o salbă de cazemate
inexpugnabile, iar, în curând, chiar apăruseră câteva rânduri succesive de fortificaţii
bine mascate la teren, începând de pe plajă şi până la Magazia noastră,
transformată şi ea, peste noapte, într-un fel de Cartier General al şantierului
provizoriu (Magazia Nemţească, după cum avea să se numească, apoi).
Până când, într-o noapte senină din august, ne-am trezit, ca sub bombardament,
în salve de explozii şi şuiete care clătinau pământul din temelii
şi ridicau deasupra mării limbi înflăcărate de fiare ale apocalipsului şi incredibile
fulgere globulare, care se spărgeau cu inflorescenţe explozive în mii
de şrapnele mai mici, tunând, scrâşnind, ţiuind, durduind, răbufnind... A doua
zi abia, am înţeles că trupele germane de pe Midia se retrăseseră în grabă,
dar nu înainte de a da foc unor documente sau materiale şi de a arunca în
aer depozitele de armament. Şi tot de-a doua zi, alde Ghiţă Balamuc şi cu
fraţii Chiţorac au început să dea târcoale Magaziei cu gând să pătrundă
într-un fel acolo, ca să vadă dacă nemţii n-or fi uitat cevaşilea. Dar marele
lor noroc a fost tocmai întâmplarea că n-au găsit niciun meşteşug potrivit, ca
să pătrundă acolo.
Deoarece, previzibil, peste numai o săptămână, sosiră şi trupele sovietice
ielibelitoare, care îşi stabiliră comandamentul la Năvodari, de unde trimiseră
apoi şi câteva tentacule prin împrejurimi.
Iar, la noi, ajunseseră, într-o joi, spre seară, în două camioane deşelate,
Molotov, din care coborâseră nişte calmâci tutunii, cu ochi mici şi borfaşi, care
te cercetau ca la raze, că pe nea Petrea Uzum, care-avea la el două monede
mari de argint, d-alea d-adevăratelea, cu Regele Mihai, l-au şi chemat mai
în faţă şi i le-au extras drept la fix, de parcă nu le-avusese niciodată. Păi, ce
te joci!
Şi numaidecât, ţâşti-bâşti!, s-au şi apucat să spargă lacătul de la Magazia
Nemţească, unde, Arma Secretă!, au dat, mai întâi, peste neşte bidoane din
tablă d-aia văruită, pline ochi, cu acooooool!!!, frate!, d-ăla străveziu, curat şi
aburos ca bomba atomică! Iar, mai întâi, s-a apropiat d-un putinei mai dolofan
şi mai plin chiar sergentu-ăla al lor, cu stea în frunte, Tavarâş Halpâş!, care-a
umplut o cană de tablă cam cât pumnu’- aşa şi-a dat-o cu noduri mari pe gât,
Ex Ponto nr. 3, 2011
63